Despre sâni şi alte organe fireşti

O mamă hrăneşte copilul la sân. În mall. Aşezată pe un fotoliu din plastic. E româncă. Lumea trece pe lângă ea, unii sunt uşor insistenţi cu privirea. Eu sunt insistent la tabloul de ansamblu. Unora li se citeşte uimirea pe chip, alţii vor doar să pară indiferenţi. O prietenă de-a femeii, în picioare, îşi hrăneşte la rândul său copilul, dar cu biberonul. Am avut impresia că este uşor invidioasă pe amica ei care îşi alăpta copilul din propriul corp. Şi avea o oarecare tendinţă de a acoperi tabloul cu mama cu pruncul la sân.

Cu un an în urmă am mai văzut acelaşi tablou, cu decorul schimbat, în parc. Oamenii s-au comportat şi atunci firesc faţă de această necesitate a semenului lor. Pur şi simplu, sânii femeii care alăptează şi-au pierdut calitatea sexuală în ochii spectatorilor.

De multe ori mi s-a întâmplat să întâlnesc pe străzi bărbaţi care urinau, langa un copac, un stâlp, un gard. De absolut fiecare dată am observat că oamenii fie au ocolit zona fie au întors privirea, dezgustaţi de tabloul apărut din senin. Oamenii nu s-au mai comportat firesc faţă de această necesitate a semenului lor. Pur şi simplu, penisul bărbatului care urinează devine un monstru al sexualităţii, al obscenităţii şi decadenţei.

De foarte multe ori, la mare, pe plajă am văzut femei cu sânii dezgoliţi de vreun val sau pur si simplu de o mişcare a corpului. Şi stăteau, şi stăteau şi stăteau aşa până la vreo cinci minute. După care brusc, cu o mişcare ruşinată trăgeau sutienul la loc. De fiecare dată m-am întrebat, cum dracu e posibil să rămâi dezvelit în părţile intime şi să nu simţi? Adică, e posbil ca un bărbat să umble cu ştromeleagul în vânt şi să nu simtă briza? Există vreo diferenţă între pielea sâinilor femeilor şi cea care acoperă organul masculin? E oare posibil ca epiderma femeilor să fie mai puţin sensibilă? În plus, o femeie are sânii mult mai aproape de raza vizuală decât un bărbat burtos are organul.

O chestiune simpla, de alegere

Suna telefonul. O data.

„- Eu asa nu pot sa traiesc...

-Cum asa?

-Eu fara cravata nu pot sa traiesc, ma inabus. Am 52 de ani si nu a fost o zi fara cravata. In plus...”

Suna telefonul a doua oara, dar pare sa nu se sinchiseasca nici unul dintre cele doua personaje ale lui Mihail Sebastian din Jocul de-a vacanta. A fost pe TVR 2. Imi dau seama ca e telefonul meu deloc smart si cu sonerie desprinsa de prin anii ’40. Un fotbalist, nu dau nume. Raspund:

- Ce faci fratiuer?

- Uite, ascult manele.

- Ha, ha, esti ironist. Nu sa supara fratili tau, da’ sa stii ca nu te sunam, daca nu aveam o dilema...

- Ba, unu, se zice ironic, si doi, de unde ai auzit tu de dilema? Bine ca nu te-a traznit cu ea in buzunar sau nu te-a prins militia, ca te luau mascatii de pe strada...

- Haidi ma, ca e serios. Fii atent, stii ca am semnat cu Sportul Studentesc ieri.  Am plecat toti de la echipa si ne-am dus la Sportul. Facem echipa noua, de Liga Campionilor. Ha, ha, ha, se hahaie el.

- Ba esti nebun, il intrerup

- Da, da’ nu asta e problema. Am plecat pe aceiasi bani, dar nu asta conteaza, ideea e ca suntem aceiasi, ne stim de atatia ani, relatiile de joc se stiu, mingea merge de la sine, ca unsa. E joga bonito ma. Vezi, mingea e la mine, sau cum ii zicea Boanghis ala al tau lu' Becali? Stii ce zic? Nu stii, ca tu bati la taste si nu-ti trebe crampoane. Toti suntem cu hei-rup-ul, o sa fie frumos, o sa vezi. Faza e alta. Azi m-a sunat unu de la Venus Bucuresti, ca ma vor acolo neap,arat. Vor sa faca si ei echipa buna.

- Asa, si?

- Si pe cascaval mai bine decat la Sportul.

- Pai du-te la Venus, esti prost?

- Pai asta era dilema fratelo. Ca de ales, am ales deja, o sa incep la Sportul. Erau bani mai multi la Venus, dar le promisesem alora de la Sportul ca raman. Si ei mi-au zis ca o sa fiu titular. Si daca intr-o lume ca asta nici cuvantul nu mai valoreaza nimic, da-l dreac de contract atunci. Ma rog, intelegi tu. Ideea e, tu ce zici, am ales bine? Asta e dilema. Si in plus, ca in maneaua aia a ta,  daca inchizi ochii poti fi unde vrei tu. Daca e joga bonito, poa’ sa fie la Sportu si tu sa zici ca esti la Barcelona. Joga bonito e domnisoara Corina, e chiar Jocul de-a vacanta inventat de Stefan ala.

Si se apuca ca un bou sa-mi citeze din Sebastian:

„-Ia uite, asta nu e un vapor?

-Nu, e o casa.

-Eh, daca vrei, e un vapor. Si asculta, nu auzi nimic?

- Ba da, fosnetul brazilor.

-Ba nu, sunt valurile, daca vrei, sunt valurile”.

Chiar daca n-am inteles dilema lui, tot imi pare rau uneori ca n-am prieteni fotbalisti. Sau poate n-am, pentru ca nu le place joga bonito si Sebastian?

Trezeşte-te, Şuţu!

Şuţu s-a trezit ieri dimineață, devreme, c-un oftat: “E luni”. S-a uitat pe geam, din pat, totul alb. Și-a privit apoi porumbeii postaţi pe facebook, continuau să doarmă: “La dracu’!”. Pentru Şuţu, lunea e prima zi a unui coșmar care durează şapte zile. De fiecare dată orbecăie prin casă după cafea, haine și după căștile care-i fac mai ușor drumul pînă la calculatorul din sufragerie. Deschide facebook-ul, vrea să dea un share la o chestie cu porumbei pe sârmă, dar își amintește că azi e luni și-ncepe Australian Open. Hmmm, să pună ceva cu “Hai Simona!”. Cum este propriul său şef, îşi ordonă să caute ceva despre mândria naţională – Simona Halep .
Şuţu e fost ziarist. Pe la mai multe publicaţii. Nu-i plăcea deloc ce făcea. Acum e chibiţ, şi asta îi place. Şi o face, că, deh, e mai bine să n-ai un job decît să ai.  Se vede din fiecare postare apărută sub semnătura lui că menirea lui pe lume e să pozeze îmbrăcat în cearşaf primit de la o şaormărie. Și, totuși, Şuţu chibiţeşte. Priviți!
Şi ne povesteşte din vastele experienţe, ca şi cum ar fi din cărţile de jurnalism, cum se construieşte o ştire. Uau!!! Păi o ştire e ca aselenizarea, ca brânzica cu perle fabricată musai în Ardeal. Nu toată lumea ştie ce e aia o ştire. Ea trebuie să răspundă la cinciiiii întrebări. Uaaaaaaa.
Dacă vă uitați acum din nou pe postarea scrisă ieri dimineață de Şuţu, veți vedea că  răspunde doar la o singură întrebare: Unde Unde a căutat Şuţu informaţia despre Simona Halep? În Gândul.
Cam așa e tot on-line-ul de astăzi: plin de Şuţi care iubesc şaormele şi porumbeii și care nu vor să se trezească luni dimineața, chiar dacă se apucă să chibiţească.

Cam aşa? O fi greu să stai pe margine şi să spui despre unu’ sau altu’ că-i făcut grămadă, dar tu eşti în stare să cauţi o informaţie doar pe site-uri cu “vezi aici”?

Specializm

Dacă există un cuvant  enervant pe lumea asta mare, nu cred să-l depăşească vreunul pe “specialist”. O avalanşă, o urgie s-a abătut asupra noastră din cauza unor nesăbuiţi, care în ultimii 20 de ani nu au făcut nimic altceva decât să picure zilnic în paharul îndobitocirii colective. De la manelizarea sistematică a ceea ce ar fi însemnat odată cultura română, la distrugerea limbii române sau ducerea în derizoriu şi tabloidizarea unei meserii care se mândrea odată cu Pamfil Şeicaru sau Geo Bogza. Ca să nu amintim de un Eminescu sau Adrian Păunescu.

Azi, sunt „jurnalişti” (nu, nu mai e nimeni ziarist, jurnalist, mai ales când îl pronunţi cu gura uşor rotunjită e mult mai preţios), urmaşi colegi ai celor de mai sus, care au descoperit minunea – cuvântul „specialist”. La plural – specialiştii, mai exact. Dorind să aducă o greutate cretinismelor ( de cele mai multe ori) debitate la teve ori site-uri, ziare nu prea mai există, jurnaliştii folosesc sintagma generică „conform specialiştilor” sau „specialiştii consideră că”, etc. Dintr-un vocabular românesc despre care Theodor Hristea afirma că ar conţine aproximativ 200.000 de cuvinte, şi nu ştiu de ce am impresia că ştia despre ce vorbeşte, urmaşii lui Tudor Arghezi şi Adrian Păunescu se opintesc într-unul singur – specialiştii.

De aici o sumedenie de situaţiii, care mai de care mai hilare. Exemplele sunt cât se poate de autentice.

România nu mai are meteorologi. Nu, cititorul român trebuie să „vadă aici” care este starea vremii pe următoarele două zile şi ce spun „specialiştii”.

Cică ar exista şi nişte specialişti care analizează traficul rutier în România. Tot ei „lucrează la Planurile de Mobilitate Urbană Durabilă”. Caragiale, tot ziarist şi el, ar fi invidios pe comicul situaţiei de faţă.

Mai aflăm din presa autohtonă că DIICOT angajează specialişti (probabil înainte de 1989 li s-ar fi spus simplu turnători) şi că sunt specialişti care se pronunţă asupra faptului nemaiîntâlnit de a vedea lebede pe luciul Mării Negre.

Sunt, normal, specialişti care ne spun de ce „fierbe” Dunărea, pentru că ai nevoie de două facultăţi şi trei doctorate să îţi dai seama că ies aburi dintr-o apă mai caldă decât e temperatura aerului. Alţi specialişti ne-au informat în preajma sărbătorilor cum arăta Moş Crăciun acum câteva sute de ani. Iar confraţii lor în ale cercetării, oenologii, degustătorii de vinuri, ne spuneau ce să „servim” după şi înainte de friptura de la cumpăna dintre ani.

Fireşte, tot nişte specialişti ne informează asupra bolilor pe care le poate aduce „scrisul de mână”, fără însă a ne atenţiona ce nenorociri poate produce lipsa creierului atunci când foloseşti o tastatură.

Toate aceste exemple sunt doar mostre ale comicului promovat zi de zi, prin absurditatea aşa-numitelor ştiri „întărite” de „specialişti” cu ajutorul tastaturii. Pentru că una e să debitezi o tâmpenie găsită pe plaiurile net-ului şi alta e să spui, că şi specialiştii confirmă trăsnaia. Altfel atragi click-ul. Nu ar fi de mirare ca mâine să apară specialiştii în arta  respiratului, a mâncatului, a trăitului sau a ştersului la fund. Sau poate sunt în urmă cu ştirile?

Filosofia ocaziei speciale şi a foliei de aluminiu de pe aragaz

De ce păstrăm anumite haine sau chiar încălţăminte pentru “ocazii speciale”? Care sunt ocaziile speciale pentru care nu purtăm cămăşi, pantaloni, rochii sau fustiţe? De ce există termenul de “haine de ocazii”? Şi nu mă refer la hainele aşa-zis “de fripturi”, cu trenă, cu paiete sau jobene şi papioane, cu care ne fandosim pe la vreo nuntă la cort. Nu, hainele de zi cu zi.

Cine nu are o pereche de blugi “mai bună”, aia pe care o ţine pentru când... Când ce? Ce se întâmplă în ziua în care îmbrăcăm perechea de blugi “de ocazie”. Poate cineva să îşi amintească evenimentul marcant pentru care a ales să scoată din dulap o piesă vestimentară ţinută mai în spate? Nu.

Şi cu toate astea, într-o zi îţi zici: “La dracu, n-am mai purtat pantalonii ăştia de mult”, hai să-i iau la serviciu. Îi scoţi, eşti mulţumit de felul în care s-au păstrat, apoi îi îmbraci. Şi atunci apar mai multe probleme: fie te strâng, pentru că în cei câţiva ani de când i-ai achiziţionat ai acumulat şi câţiva centrimetri în talie, fie îţi sunt largi, puţin probabil, fie pur si simplu îi dezbraci repede pentru că oglinda îţi spune că ar putea fi pantalonii înaintaşilor tăi, după croială. 

În cazul încălţărilor, îţi dai seama că botul de raţă nu mai e la modă de vreo 10 ani. Şi dacă rişşti şi îi încalţi, te vezi atât de penibil, încât toată ziua, chiar dacă nimeni nu observă ciudaţii tăi pantofi cu bot de raţă, tu transpiri continuu, uitându-te doar în jos la lopeţile tale de picioare. 

Şi atunci, pantalonii “cei buni”, rochia, geaca sau pantofii tăi cei buni se întorc din nou în dulap, unde vor mai zăcea încă vreo trei-patru ani, fără calitatea de “haină de ocazie” pe care o aveau în mintea ta. După care, într-o zi, când vrei să faci curat la haine, îţi e uşor jenă de faptul că acele haine le-ai considerat odată “bune”, eşti sigur că nu o să mai îmbraci vreodată acel lucru şi, cum cunoşti pe cine care cunoaşte pe altcineva care are nişte rude mai sărace undeva pe lângă Dorohoi, le pui într-un sac şi le dai. Asta este singura ocazie specială a hainelor "de ocazie".

Cam în aceeaşi categorie se înscrie şi folia de aluminiu întinsă atent pe aragaz. Ai un aragaz, nou, vechi, nu contează, e un aragaz curat. De acord, dar de ce pui folie de aluminiu peste el? Un aragaz este făcut să găteşti şi invariabil se va murdări – sare mămăliga când amesteci în ea sau îţi dă cafeaua în foc. Sau sare uleiul încins când prăjeşti hamsiile pe care le vei înfuleca în cel mai hulpav mod cu putinţă, asezonate bineînţeles cu “mujdei de usturoi”. Asta chiar dacă a doua zi, la nunta la cort la care “trebuie să te duci pentru că şi ei au fost la tine”, fumezi trabuc şi bei un pahar de “scotch on the rocks”, şi nimeni nu va bănui modul în care te-ai “porcit” ieri, pentru că eşti îmbrăcat în hainele alea bune “de fripturi”.

La ce bun un aragaz curat, dacă el este curat pe sub folia de aluminiu? La ce bun să ai “haine bune”, dacă ele sunt în dulap? Aragazul, ca şi omul, chiar dacă posedă patru “ochi”, are şi el o viaţă. Şi dacă trăieşti, asta e cu adevărat o ocazie specială. Fără ghilimele.

Mălăieş în călcăieş. Hai treacă-meargă. Dar smoc de flori pe subsuori?

Sau „Pentru cine nu se epilează femeile iarna?”

- Cum mai merg afacerile cu salonul, mă?, întreb un prieten, proprietar de salon de înfrumuseţare, tuns, coafat, tăiat unghii, pilit, smult păr şi alte asemenea.

- Bă, nu prea bine, e iarnă, nu prea mai vin femeile la înfrumuseţat. Adică, vin, de sărbători să-şi facă părul, să se coafeze, dar doamna Geta la cosmetică şomează. Iar la unghii, doar manichiura mai mişcă, pedichiura e in cizme, vine halucinant răspunsul tovarăşului.

Adică femeile române nu se epilează iarna? Şi folosesc termenul general „române” pentru că mi-e greu să cred că fix clientele fidele ale salonului patronat de amicul meu au acest obicei. Da, din câte se pare, lucrurile stau fix aşa. Vara, fustele scurte obligă la chinuri venite parcă din perioada inchiziţiei. Picioarele trebuie să lucească, musca de se aşează să păţească fractură dublă de tibie şi peroneu. Cum iarna nici muşte nu sunt...

Nu aş vrea totuşi să intru mai „adânc” în problemă şi să mă refer şi la epilarea inghinală. E o chestiune care ţine de fiecare cuplu în parte. Sau trio, na. Dar aş vrea să mă aplec un pic către extremităţile membrelor inferioare ale sexului frumos, şi anume labele. Credeţi-mă, labe este pluralul corect, celălalt e mai sus. Adică femeile nu îşi mai fac pedichiura iarna pentru că au picioarele în ghete şi nu în sandale? Îmi şi închipui prin martie cum unghiile încolăcite precum ale budiştilor cu bărbi lungi de rasta cum sparg pielea botinelor şi ies la iveală precum vestitorii primăverii. Sau poate folosesc acasă cleştii de tăiat viţa de vie ale soţilor? Dar călcâiele? Mă îndoiesc că lucrurile ar sta precum în capra cu trei iezi, mălăieş în călcăieş, ci mai degrabă parmezan (bucată întreagă) în călcăieş. Hai că nu mai merg mai departe, că îmi atrag antipatii. Şi nici nu mai fac referiri la continuarea zicerii caprei „smoc de flori pe subsuori”.

Aflu cu ajutorul net-ului că obiceiul epilării provine din antichitate. Şi a ajuns şi la generalul Gabriel Oprea, să-i fie de bine şi să trăiască cosmeticiana soţiei la care cu siguranţă îşi smulge şomoioagele dintre ochi. Femeile romane se epilau aplicând aceeaşi metodă -  ceara fierbinte. Dar grecoaicele... Eee, grecoaicele smulgeau fiecare fir de păr, mai puţin de pe cap, cu un fel de pensetă. Vă daţi seama că o astfel de acţiune, în funcţie şi de pilozitatea femeii, putea dura şi câteva zile? Timp în care perii smulşi la început aveau timp să iasă din nou.

Dar să lăsăm frumuseţile antice şi să ne întoarcem în contemporaneitate. De ce nu se duc româncele iarna la epilat şi pedichiurit (o exista cuvântul ăsta?)? Pentru că nu fac lucrurile astea pentru ele, ci pentru altcineva, ar fi primul răspuns care îţi vine în minte. Dar pentru cine? Pentru partenerii lor? Dacă ar fi pentru ei, atunci se înţelege că ar trebui să le facă pe plac. Şi câţi ciudaţi ar fi în România să-şi dorească maimuţe în pat? Deci, până la urmă pentru cine nu se epilează femeile iarna şi pentru ce ochi au acest obicei aducător de profit amicului meu doar vara? Mi-e greu să accept că şi la acest capitol, femeile românce, dintre cele mai frumoase din lume, cum spune şablonul, ţin cont doar de ochii şi gura lumii.  

Nu un camion, macar un dram de minte

Cat de corecte sunt emisiunile de divertisment cu iz social? (Sa nu-mi aud vorbe, precizez din capul locului ca le urmaresc) Sunt emisiunile alea siropoase, lacrimogene si cu urme de umor de cele mai multe ori badaranesc. La prima vedere totul pare OK, iei un taran in stare sa verse lacrimi la vederea napasturii oamenilor drept amfitrion al emisiunii, si alte 3-4-5 dracu stie, nici nu conteaza cate, vedete autohtone. Si taranu duce vedetele intr-un fund de sat, unde evident ca traiesc claie peste gramada7-8-9-10, nici nu conteaza cate, suflete amarate. Le prezinta situatia, astia mor de foame, nu vreti voi sa munciti pentru ei, ce face orice vedeta necastigatoare de concursuri de miss, ajuta balenele si familiile nevoiase? Astea (vedetele) inlacrimate, da frate, normal, imi dau camasa de pe mine, muncesc pe branci. Taranu amfitrion iese la iveala cu toata tarania lui si-i pune pe astia (vedetele curului pensat) sa mulga vaci, oi, tapi, sa care balegar si sa spele wc-uri. De aici o groaza de situatii. Unii m-au surprins, s-au comportat chiar onorabil.

Dar nu despre asta vorbeam, ci de moralitatea acestui tip de emisiune, care cu siguranta prinde doar in Ro si Bg, dintre statele EU. De ce cred asta? Pentru ca in tarile normale, statul se preocupa de soarta amaratilor, in sensul ca incearca sa-i duca pe calea cea dreapta, nu ca le cumpara cate-o sticla de tuica in fiecare seara. Romania n-are timp. Are probleme cu cainii de la stana sau cu ramele crete din padurile despadurite. Dar nu, stai, ca lucrururile s-au schimbat radical, de cand cu presedintele neamt si cu ultima revolutie. Se vede intr-adevar o schimbare. Nametii parca sunt mai mici. Sau o fi nins mai putin? Uite ca la asta nu m-am gandit...

Mda, ideea e ca familiile sarace isi vand saracia la teve, isi varsa lacrimile de durere, isi trag mucii cu nesat si-i iau pe podul palmii, pentru ca spre final sa vina marea surpriza – o canapea, o masina de spalat, un vas de wc, cam ceea ce lipseste din jumatate (daca nu mai bine zic io) din gospodariile romanilor. Pentru ca nu va lasati inselati, romanii au plasme si telefoane de 30 de milioane, dar wc-ul e tot in fundul curtii. Femeile au unghii cu strasuri, dar iarna nu mai merg la epilat, mi-a zis mie un prieten cu salon. Pentru ca e iarna si nu se vede.

Din camionul cu ajutoare nimeni nu descarca insa nici macar un dram de minte. O carte macar, un cuvant spus copiilor, din care sa reiasa: ba, puneti mana pe carte ca altfel copiii vostri se sterg tot cu cotolani de porumb la cur. Sau sa-l vad pe unul ca se duce la familia de netoti sa le spuna – ba, aveti 50 de ani, 100 tu cu urata de nevasta-ta fara dinti in gura (m-am gandit a ar fi si de la bautura, dar cauzele pot fi multiple), nu mai faceti dracu copii sa-i chinuti de parca ar fi in orfelinatele din Romania. Ajunge, aveti 7, de la o varsta exista sanse multiple sa se fi defectat matrita si sa iasa strambi. Uite, luati dracu 5 prezervative, sau iata a venit un doctor care poate sa-i taie trompele nesabuitei. Adica o minima preocupare fata de soarta  acelor oameni, in afara de bucuria trecatoare a unui vas de wc.

Emisiunile astea nu au nimic educativ (al dracu de prost sunt). Inteleg latura comerciala a televiziunilor, vand lacrimi de copii pentru audienta, vand vieti nenorocite, pun pe taraba suflete pierdute, fac troc cu sentimente... Pot trece peste toate aceste orori, dar nu inteleg un lucru, de ce pe langa aceasta latura specifica societatii de consum nu arunca macar un fir de educatie?  Nu costa nimic. Si o astfel de miscare ar putea aduce un plus mai mare societatii decat ultma revolutie aducatoare de guverne tehnocrate.