Suferinţă, fericire, la plic. Instant. Puţină apă fiartă şi gata

Azi ai tot ce vrei în timp real. Nu trebuie să mai ajungi acasă să afli vreo minune. Gâdili ecranul în metrou şi găseşti sigur un site care să te infomeze ce minune a făcut Măruţă sau blonda aia de la Antena.  Îmi cer scuze, nu îmi vine în cap numele. Măruţă are un nume mai aşa, nu ştiu, cred că toţi bărbaţii care s-au gândit cel puţin o dată că o au mică, adică toţi, îl ţin minte. Mă rog, dă-l dracu şi pe Măruţă, că nu despre el voiam să vorbesc. Vorbeam aşa, la modul general, adică aberam. Mă gândeam că monstruzitatea asta de s-a creat la noi, că televiziune nu pot să-i zic, e de-a dreptul hidoasă. De multe ori. Mă uitam deunăzi  la una dintre zecile de acum emisiuni cu români năzdrăvani (apropo, când vedem o emisiune la pro „Mă screm pentru tine”, apoi copiată de antenă „România se screme”?) şi văd nişte oameni în cărucioare care, care, care... ei bine...dansau. Mă rog, un proiect frumos de altfel al unor dansatori din Braşov, care vor să ajute oamenii cu o mobilitate deficitară să poată să se mite de colo-colo. Bravo bă, superb! Dar de ce bagi tu suferinţa ălora la plic şi le-o dai românlor să halească instant o supă? De oameni fără picioare. De ce? În timpul ăsta la tvr2 e un film despre nişte drogaţi care încearcă să treacă peste perioada aia care bănuiesc că e de căcat. Una, o drogată, avortează un copil mort şi doctorul  o lasă să îl mângâie toată noaptea. Mişto. Televiziunea devine din ce în ce mai educativă. 
Vreau aşa, pe lista mea pe care o voi înainta oficial tuturor televiziunilor:
 O emisiune de divertisment difuzată dimineaţa, în week-end, la care să participe violatorii de copii de la Jilava
-         O emisiune cu poponari şi curve, ba nu, stai că de-astea sunt o groază
-         O emisiune cu accidente mortale în direct la care să participe rudele de gradul unu ale victimelor
-         O emisiune cu măta dead, da, da, a ta realizatorule

Azi pe la prânz mă străfulgeră, mă loveşte ca un cutremur, gândul bun: „Acum e momentul, e cea mai bună perioadă, trebuie să avem tăria, o să vezi, o să treacă”. Şi iată-mă, în parc, mai decis ca niciodată ca azi a sosit timpul pentru 21 de km, semimaraton adică. Dă-i şi dă-i şi dă-i. L-am făcut în două ore şi vreo 11 minute parcă, mi-e greu să mă ridic acum să mă uit la ceas. E greu, dar m-au ajutat, recunosc şi nişte manelişti celebri în timpane. Do maor, re minor, de astea... Cel mai greu e când simţi că iei foc, la propriu, că muşchii explodează, deşi plouă cu spume afară. Când te opreşti să urci nişte scări, asta ar fi fost culmea, să le urc tot în fugă, şi când picioarele nu te mai ascultă. Adică vor tot să alerge. Sper să nu ajung să vorbesc la trecut despre gândul ăsta că vreau să ajung să fac odată maratonul. Uite tot el m-a pus să scriu, şi vă scriu. Sunt acultător. 

PS. Toate „gândurile mele cele bune” unei duduiţe cu un câine probabil de trei ori mai uşor decât ceea ce iese după ce se screme un gras de vrea să slăbească la o emisiune teve. Eram pe la tura a cincea, adică vreo 15 km, cam răvăşit, şi vine pocitania şi face ceea ce n-a reuşit nici ploaia, nici oboseala, să mă oprească. Pentru că el era câine nervos şi se repezea la picioarele mele. Zic să nu fiu căcănar să-i fut una direct. Mă opresc şi-i zic ăleia care alerga cu zgarda în mână: Doamnă vă potoliţi câinele ăsta? (Fă, îţi iei rahatul ăsta din faţa mea că nu vreau să mă duc murdar pe adidaşi acasă, adică). Şi cea mai tare fază: Nu ştiu ce l-a apucat, poate sunteţi dumneavostră agresiv, dar să ştiţi că sunt domnişoară, nu doamnă. Pfoa, după upercutul ăsta, nu reuşesc să mai zic decât: Puţin mă interesează ce sunteţi.

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...