De pe podiumul de la Milano, pregătit pentru târâş pe coate – 2


După telefonul prin care primisem confirmarea că urma să ajung în Iad, o stare de revoltă m-a cuprins. Cum mă, adică e aşa nasol în armată şi eu să-l las pe frate-meu singur acolo? Nimic, nu mai dau niciun telefon, niciun aranjament. Gata! Mâine ajung la Bucureşti, poimâine sunt la unitate, să vedem cine cu cine face instrucţie. Revoluţia avea să pornească.

Cred că aici am avut o problemă întotdeauna, cu nesupunerea. N-am funcţionat niciodată în regulă dacă cineva ţipa la mine sau îmi ordona ceva. Ăsta e şi motivul pentru care nu am făcut sport în viaţa mea, mai puţin la bătrâneţe, când am ajuns să mă supun de unul singur unor chinuri pe care alţii le-ar considera sadice.

Pe la nouă trecute ajung cu un prieten cu maşina la poarta unităţii, ăla terminat de râs, făcea glume cu batiste fluturânde. Cobor din maşină, îmi iau geanta sport de umăr, cu săpun, periuţă, pastă, pijama, ciorapi, un trening şi alte lucruri importante unui om în detenţie, şi mă îndrept către soldatul nedumerit de prezenţa mea în zonă.

- Salut, am şi eu ordin de încorporare şi, na, m-am prezentat.
- Salut, nu cred, e o greşeală, încorporarea s-a făcut alaltăieri. Deci sigur cred că trebuia să te duci în altă parte. Aici este unitatea xyz.
- Păi ştiu, frate, uite şi la mine pe foaie scrie unitatea xyz, trebuia să vin alaltăieri, dar n-am putut, aşa că am venit azi.

Ăsta, soldatul pierdut în spaţiu, nu, că nu se poate, că un superior poate să decidă dacă mă lasă să intru în unitate. Numai la fix, că vine un superior, cu aer superior, că la cum arăta nu părea: - „Bună ziua, cine sunteţi?”, către mine. „Salut, sunt eu ăla care trebuia să vină alaltăieri, dar n-a putut şi, na, am venit azi”. „A, deci tu eşti? Vino cu mine!”. Recunosc, tonul tăios m-a cam iritat, dar am zis să nu chiar din prima. Încerc o apropiere de dromader ca atunci când nu poţi să treci pe trotuarul celălalt şi eşti nevoit să îmbunezi maidanezul care mârâie la tine: „Deci suntem colegi, si tu tot în batalion cu mine?”. „Sunt sergent Gigel Capdefier şi sunt superiorul tău!”. No, bine. Mă duce ăsta, sergentul, de, superiorul, la o magazie, de unde primesc zeghele, asta, uniforma albastră, două suluri de hârtie igienică, un tub de pastă de dinţi, nu chiar Cristal, dar cred că mai proastă, şi un săpun. Neambalat. Funie n-am primit, deşi aş fi vrut când am pus uniforma aia pe mine şi mi-am închipuit că aşa trebuie să se fi simţit şi Mutulică din Albă ca Zăpada, cu mânecile şi cracii de parcă ar fi fost potrivite pentru Yeti, omul zăpezilor. M-am mai liniştit când l-am văzut pe frate-meu, mai slab ca mine cu vreo 20 de kile, şi care primise aceeaşi mărime la haine ca şi mine. Eu arătam ca plecat de pe podium de la Milano în comparaţie cu el.

Ăsta, superiorul îmi arată brigada mea, mă prezintă zeflemitor „ăla care nu a venit la timp la încorporare” şi îmi zice că avem timp liber până la masă. Ce să faci prin unitatea aia, am mai dat nişte telefoane, am mai primit nişte telefoane, ăia din afara zidurilor groase râdeau de mine când aflau unde sunt...

Pe la ora 12 zice că mergem la masă. Mergem, dar nu avem loc unde să stăm, cantina aia zăcea, ticsită. Vine sergentul Capdefier şi ţipă la unii că noi, ăştia de venirăm acum, suntem terişti, de la Termen Redus, adică vezi doamne le suntem superiori lor că am făcut o facultate. Bă şi aşa de prost m-am simţit, mai mult decât de obicei, când ăştia s-au ridicat cu sarmaua în gât şi ne-au mai adus şi nipte bănci, pentru că nu avea loc toată brigada lui Peşteprăjit. Armată, tată, nu joacă! Aveam ciorbă, pulpe la cuptor cu piure şi salată şi câte o sticlă de vin la patru oameni. Băi, băiatule, dar ştii că nu e rău în armată? Sergentul Capdefier îmi surprinde nedumerirea şi punctează din nou „Azi e o zi specială, e Ziua Armatei, nu-ţi închipui că avem vin la masă pentru că ai venit tu!”. Iar înghit în sec toate răspunsurile pe care le aveam la mine. Asta e!

- or mai fi şi alte zile de povestit, no? -

Nu, nu e aia cu bicicleta galbenă


Cred că era anul 2001, au trecut ceva şi mintea nu-i atât de lungă pe cât se vrea de lată. Mă rog, pe acolo. Munceam la un minister, trescusem de partea cealaltă a baricadei, sărisem gardul presei, pe un alt domeniu, cu greutăţile care veneau la pachet şi cu o sută de colegi noi cărora nu reuşeam să le ţin minte numele. Tot din cauza scurtimii minţii. Mulţi mă acuză că aş fi nesimţit, dar nu e aşa, pe mine mă interesează omul cu care vorbesc, sunt atent la ceea ce spune, dar pur şi simplu numele noi nu le reţin. Se creează un vid, o forţă de nicăieri îmi suge mintea şi se desfată cu identitatea celor pe care abia îi cunosc. Îmi aduc aminte că într-o zi, m-am dus la un coleg, consilier de ministru, un om de toată isprava, care bea întotdeauna cafea fiartă, musai cu caimac, împreună cu un pahar cu apă, şi îi spun: Domnul Baciu nu credeţi că ar fi bine să... Nu am apucat să termin ideea pentru că ochii lui negri îmi străpungeau fruntea ca un cuţit înfipt în zona plămânilor şi nu mai puteam respira. Realizez că am făcut o gafă dar nu reuşesc să-mi dau seama despre ce e vorba decât atunci când îl aud spunându-mi „Ciobanu mă numesc”. Ce încrengături legate de transhumanţă s-au putut crea între cei doi neuroni nici acum nu-mi pot da seama.

Într-o zi mă trezesc acasă cu ordin de încorporare pe care l-am simţit ca fiind acela, ultimul, nenorocitul care mă va obliga să iau calea cătăniei. Nu mai aveam nicio treabă cu şcoala, îmi dădusem şi licenţa, spre deosebire de foşti colegi de facultate mult mai deştepţi decât mine care şi-au lăsat nesusţinută lucrarea de diplomă care constituia un motiv de amânare a milităriei. Nici măcar nu am fost atât de agil la minte să accept propunerea unei instituţii de învăţământ care ţinea de un anume serviu de informaţii să le urmez cursurile. E adevărat însă că nici nu ar fi dat bine să mă recomand Cronicaru’. Cronicaru’ şi atât. Mda, asta era. Mă duc cu fratele din dotare, care a avut ghionul de a se naşte în aceeaşi zi cu mine şi nefericirea cauzată de serviciul militar venea astfel la pachet, la unitatea nu-ştiu-care de pe lângă Spitalul Panduri să dăm nişte teste. Pe care tot dintr-o prostie le facem la maximum de punctaj, ceea ce ne dă trimitere la şcoala de ofiţeri din comuna Roşu, din apropierea Bucureştiului. Brava armată română, de fapt Jandarmeria, avea să se aleagă peste şase luni cu doi ofiţeri de toată isprava.

Prin diverse conexiuni, pentru că la 20 şi un pic de ani numai cu gândul la armată nu stai, am încercat să fac pe dracu-n patru să nu mă duc la armată, adică să mă duc, dar nu să nu mă duc. Şi ajung la un general care răspundea de tot ceea ce însemna domeniul respectiv la vremea aia. Nu cu sacoşe şi din astea, pe prietenii, chestiunile clasice arhicunoscute, mica corupţie de care mulţi practicanţi se leapădă în numele anumitor lupte care dau bine la împăunarea în faţa oglinzii. Nu ştiu, habar nu am cum procedează în ceea ce priveşte mintea că la mine aşa scurtă cum e, mă ţine din scurt în lesa anti-ipocrizie. Şi mai bine zic pe şleau. Aşa, şi ajuns la omul respectiv, îmi spune clar, pe faţă – n-am cum să te ajut, aţi picat la aceeaşi unitate la care este şi fiul şefului statului major, sau ceva asemănătăor, mă rog, un preafericit, dar din alt domeniu, şi a dat ordin că toată lumea să fie la unitate, cel puţin până după depunerea jurământului. Şi cât e până la jurământ? E în primele zile, nu? Întreb plin de speranţă. Nu, o lună, o lună şi jumătate, cam aşa! Nori negri se abătură asupra soartei mele, dacă nici ditamai generalul nu mă putea ajuta, era clar, o lună şi jumătate urma să stau la mititica, pentru că mintea oricărui tânăr crescut în Epoca de Aur este afectată iremediabil de povestirile din armată ale vremii – cum soldaţii stau în genunchi şi spală duşumeaua cu periuţa de dinţi, cum ţigările Carpaţi constituie singura alinare şi sursă de căldură din nopţile petrecute în post, cum stai ca bou şi aştepţi la nesfârşit o zi de permisie pentru că ţi s-a acrit de bromură.

La serviciul meu lucrurile îşi urmau cursul firesc, delegaţii peste delegaţii, deplasări în străinătate. În acelaşi timp aşteptam să văd când îmi întrerup cartea de muncă şi mă înrolez în armată. Urma să plecăm într-o delegaţie în străinătate, în Elveţia, pare-mi-se, moment în care îmi vine ordinul de chemare, undeva pe la începutul lui noiembrie, când eu trebuia să mă prezint cu valiza de lemn în faţa cazărmii din comuna Roşu. Numai că încorporarea avea loc cu o zi înainte ca eu să mă întorc din delegaţia din Elveţia. Ce fac? Îl sun pe generalul meu şi îi explic situaţia, ăsta zice, asta e, te duci a doua zi, când vii în ţară, nu te dăm dezertor pentru o zi. Şi plec în Elveţia, munţii Alpi la fel de frumoşi şi semeţi aveam să-i găsesc. În ziua de dinaintea întoarcerii, a încorporării, de, mă trezesc cu telefon de la fratelo: „Bă, fă pe dracu în patru, dă-te peste cap şi nu veni, că tu o iei razna aici. Lasă că eu mă descurc, văd eu”.
- dacă ai ajuns până aici, ne mai citim data viitoare -  

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...