Şacalii ierbivori – poveşti aeroportuare 1


Nu, ce, de multe ori, ceea ce crezi e fix ceea ce vezi. Dar nu întotdeauna. „Bă, să vezi ce mi s-a întâmplat. La Brancoveanu la mine, lângă un supermarket de cartier din ăsta, vine în fiecare zi o ţigancă cu un copil destul de mare într-un cărucior cu rotile. Copilul e handicapat, are un handicap grav, o parlizie cruntă. De fiecare dată când o vedeam o înjuram în gând că speculează nenorocirea copilului, că practic îl pune la muncă să aibă ea cu barosanul ei ce să bea şi să fumeze. Şi ăluia îi curge scuipatu din gură, vai de viaţa lui. Bă, şi într-o zi, nu ştiu cum dracu, era asta, ţiganca, mai într-o parte, adică nu stătea în drum unde stă de obicei să cerşească, să o vadă tot poporul chinez care trece prin zonă. Mi s-a părut de la depărtare că se apropiase prea mult de copilul handicapat şi am devenit curios. M-am dat mai într-o parte să văd mai bine. Băi, baiatule, dacă nu îşi pupa ţiganca copilul ăla cu foc şi-l dezmierda, şi-l mângâia de ziceai că nu există pe lume copil mai frumos şi mai deştept. De atunci e singura persoană căreia îi dau bani. Zilnic”.

Nu ştiu de ce povestea amicului meu mi-a venit în minte după o oră şi ceva petrecută azi noapte pe aeoroportul Otopeni. Buluc de oameni. Şi e ciudat când pe tot drumul de acasă până la aeroport întâlneşti doar vreo 50 de maşini, iar la Sosiri sunt poate 1000 de oameni. Nu găseşti loc de parcare din ăla scump de 6 lei ora. Mă strecor printr sutele de maşini, cozile la tonomatele şi ghişeele de plată pentru parcare, într-un final, ca şi cum ar fi fost o zi obişnuită de lucru, la miezul zilei şi nu creierii nopţii, ajung la terminalul Sosiri de unde trebuia să ridic două bucăţi persoane enervante pentru vacanţa lor feeensi la Cinchetere şi pe toată coasta lor cu sate italienşti înghesuite pe ţărmuri de Mare Meditereană, apă de cele mai multe ori verde, fără plaje şi cu mâncăruri din alea de săraci, toate vieţăţile mării prăjite.

Mă rog, zborul avea întârziere faţă de ora anunţată deja, ca fiind mai târzie cu o oră şi jumătate decât târzia oră 23.25. Pe la 1 şi ceva, încă nimic. Ies să mă plimb pe afară, scot telefonul, dar toată atracţia facebook-ului n-are cum să rivalizeze cu spectacolul oferiit de şacalii taximetrişti cu 3,5 lei pe kilometru. Întâmplător mă poziţionez lângă ei. „Bună seara, o maşină?”, este o replică de agăţat mai proastă decât aia din tramvai, când vezi o bunăciune şi nu ştii cum să o apuci fără să te frigi la deşte şi începi cu „Sărumânaaa”, cu accent de Napoli, colţ cu Rahova. Are vreo 40 de ani, relativ îngrijit, probabil posesor al unui apartament prin Colentina, o doamnă care zace în trening adidas cu ochii în televizor la serialul turcesc de la Kanal D şi al unui caniş alb care îi roade adidaşii cumpăraţi de la băieţi de pe OLX. Animaul l-a luat de dragul celui care păzeşte televizorul pentru că „uite ce drăguţ e, ce botişor scump are”. „O ardeam pe fraeră, să moară mama, dar nu s-a înţepat”, îi zice lu’ coleguţu, posesor, ca şi el de Logan bibilit cu cârpa şi cu 5 brăduţi mirositori la oglinda retrovizoare. „Taxi? Mister, taxi?”. E viaţa lui, a apărut un asiatic, aştia au bani mulţi, nu se uită la trei lei cinzeci pe kilometru. Nasol, şaolinul are bus care aşteaptă toată delegaţia cu ochii mici.

Na că trage şi la coleguţu, şi el dă tot la mămăligă, dar are pretenţia să prindă somnul ălă din Operaţiunea Monstru. Un tânăr provincial cu o geantă Capris (cei mai tineri dintre cei care citesc aceste rânduri nu vor înţelege nimic, aşadar, Capris era o geantă tip sport pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, dacă nici ăsta nu ştiţi cine a fost îl gugăliţi singuri) plină până la refuz iese din aerorpot şi se duce chitit la coleguţ să-l întrebe cum ajunge la autogara care poate să-l ducă la Braşov. „Băi nebunule, tu întrebi rechinii dacă le place sângele?”, îmi vine să-l întreb dar mă gândesc că până la urmă şi antilopa dacă ar fi salvată de fiecare dată de către o forţă divină, specia leului ar fi dispărut demult. Aşa că mă concentrez, ca la Discovery: „Păi, frăţioru’, tu de când nu mai eşti prin ţară? Crezi că la ora asta, ia uite, e unu juma aproape (îşi priveşte ceasul cât o cutie de conserve de la Kaufland, îi abureşte cadranul ducându-l la gură şi îl şterge apoi pe burta în care în weekend intră cam 15 mici după fotbal cu băieţii), tu crezi că mai găseşti autobuz din aeroport la ora asta care să te ducă la autogară? Pfff. Eu pot să te duc dacă vrei, face... Cam cât să facă Sandule până la autogară în Militari? Fro 20 dă euro? Da, cam aşa să zic şi eu”. Tânărul care intrase în transă precum Mowgli când îl vărjea şarpele ăla cu ochii mişcători în cerc, are o mică zvâcnire şi zice că se mai interesează. Se duce mai departe de şacali cu 10 paşi. Coleguţu’ cu ecuson de transportator autorizat de la aerorport la gât îşi urmăreşte prada. Din păcate nu mai aud, devenea şi dubios să mă tot mişc aproape de ei.

Rămân însă lângă Sandu, cel mai perseverent dintre pescarii cărora nici momeala nu le stă în ac. Un cuplu trecut de prima tinereţe dă târcoale acului cu mămăliga galbenă în el. Sandu iese la atac, după o privire scurtă care îi confirmă faptul că sunt români, ridicându-şi bretelele, gest care pare să-l transforme într-un băieţel poznaş pentru câteva momente: „Sărumâna, un taxi, vă rog?”. Băi, baiatule, galant e Sandu. După alura oamenilor îmi dau seama că sunt victime în proporţie de peste 90 la sută, sunt obosiţi, se vede, mai ales după uitătura domnului, care priveşte uşor buimac prima dată, nu înţelege cine şi de ce i se adresează soţiei. Doamna este şi ea uşor luată prin surprindere de amabilitatea lui Sandu şi dă să spună: „Bună seara, noi vrem să mergem până în Drumul Taberei...” Îi numesc domn şi doamnă pentru că asta este ceea ce mi-a lăsat în minte imaginea lor, doi profesori poate, el de geografie, ea de limba franceză, la singurul liceu din cartierul mai răsărit al Sloboziei. După ce treci de semafor, prima stradă la dreapta. Acolo s-au cunoscut în urmă cu 36 de ani, acolo au predat, acolo au trăit, până acum trei luni când el a luat decizia să scoată de la bancă ce credea că economiseşte, nici el nu ştia pentru ce anume, şi a cumpărat o excursie de cinci zile la Paris, oraşul pe care ea îl îndrăgea atât de tare. Apoi a stat cu sufletul lal gură pentru că auzise la ştiri că o agenţei de turism din Slobozia dăduse faliment şi oamenii şi-au pierdut vacanţele. Dar era vorba de cealaltă agenţei din oraş.

Eu urlam în capul meu – „Doamnăăăăăăăăăă, uitaţi-vă pe uşa nemernicului, vă ia un milion cel puţin până acolo. Hai, Universule Cosmic dă-le un semn, fă ceva să înţeleagă că i-au încojurat şacalii, sunt oameni de treabă, cine ştie ce venit de 1600 de lei pe lună au, dau atâţia bani escrocilor ăstora?” Nimic băi baiatule, Sandu mulinează deja, firul este întins, lanseta are vârful îndoit spre luciul apei în care se oglindea o lună mare cât becul de la intrarea în discoteca din Slobozia: „Sigur, doamnă, cum să nu, mergem unde doriţi dumneavostră” şi dă să- deschidă uşa. Eu sunt un car de nervi, nu mi se pare corect aşa cum nu mi se părea corectă înfrângerea din meciul cu Bulgaria din 1991 parccă, atunci când am ratat calificarea la Euro,. Dar spre deosebire de aadolescenţă, acum nu mai invoc şi nici trag la răspundere Divinitatea. Mi se pare nedrept, m-aş lua de gât cu toată lumea, dau să zic ceva, nu mai pot, simt că-mi explodează capul. Dar mă opresc la timp, la milimetru, când îl aud pe Sandu spunându-i doamnei: „Dar să ştiţi că la noi e trei lei cincizeci kilometrul, dacă doriţi mai ieftin, puteţi să luaţi o maşină din spate de la colegi”. Şi îi arată cârdul de maşini cu tarif de până în doi lei format în partea stângă, cum ieşi prin dreapta. Îmi venea să las maşina acolo şi să mă duc cu Sandu până în Rahova să-i duc acasă pe cei doi plimbăreţi pe coclauri buruienoase italieneşti (da, ştiu, mă roade pizma) şi apoi la mine acasă. Dar mi-a fost să nu mă coste mai mult parcarea decât pe ei sejurul. (Revin în 10 minute)



De ce Mbappe nu e francez dar Simona Halep e româncă?


În sfârşit, odată cu finala Cupei Mondiale am descoperit Franţa. După 30 de ani de libertate, de hălăduit oriunde prin lume, brusc şi dintr-odată ne mirăm că Franţa este reprezentată în fotbal de urmaşii celor ajunşi pe Continent din fostele sau actualele colonii, denumite frumos Teritoriile de peste mări (Territoire d'outre-mer – profesoara mea de şcoală generală căreia îi răspundeam atât de frumos nunuzaseion când dânsa ne invita să aseievu cred că ar fi tare mândră de mine, deşi adevărul este că denumirea în limba lui Moliere am căutat-o pe google). Ca nişte fini cunoscători ai culturii şi stilului de viaţă pur european al francezilor, de unde am împrumutat şi noi cabernet sovinion şi Busuioacă de Bohotonin, că doar nu bem toţi Babanu de 1,5 litri, suntem luaţi prin surprindere, oh la la, de faptul că Mbappe nu e alb şi nu are perucă şi scărpinătoare ca în vremea lui Moliere. Da, e arap, dar născut la Paris. E normal să fie de culoare de vreme ce are tată camerunez şi mamă algeriancă. Acum, el ce să facă? Unde să joace, în naţionala Camerunului, a Algeriei? E francez. Şi ca el sunt milioane de alţi francezi, plus alţi vreo 12-13 în naţionala de fotbal.

Ne-am supărat tare, acum vreo lună parcă, pe tot poporul francez, i-am scos de la inimă, am uitat camioanele cu ajutoare venite la începutul anului 1990, am uitat că ne-au pus pe prima pagină în Paris Match un gavroche autohton anunţând explozia mămăligii româneşti în faţa comunismului, pentru că un caricaturist a îndrăznit să sugereze că Simona Halep s-ar trage dintr-un popor ce şi-a trimis reprezentanţi pe la Paris să vândă fier vechi. Oh, dar chescăsesa, vrem scuze publice de la tot ce înseamnă elita Franţei, Simona Halep e româncă şi noi, românii, nu vindem şi nici nu cumpărăm fiare vechi. Noi dăm doar creiere la export, doar somităţi în lumea neurochirurgiei şi fizicii cuantice. În plus, dacă nu eram noi şi acum scriaţi cu pana de gâscă înmuiată în călimara cu cerneală, eraţi bolnavi de holeră şi de diabet şi mergeaţi cu şareta trasă de cai, nu vă mai plimbaţi cu avionul. Pe când noi, ce am luat de la voi? Parfumul? Eh, să ştiţi că mulţi dintre noi nu folosim nici măcar săpun şi pastă de dinţi. Deci, scuze, vrem scuze pentru "nesăbuinţa" unei caricaturi.

Dar de ce Simona Halep e româncă, dar Mbappe nu e francez? De ce o asimilăm pe Simona Halep atât de uşor, de ce nu ne uităm în familia ei de machidoni? Ce s-ar fi întâmplat dacă pe acelaşi principiu conform căruia refuzăm să acceptăm că Mbappe e francez, un caricaturist de la Charlie Hebdo ar fi ilustrat-o pe Simona plimbând oile prin Albania? Jihadul românesc s-ar fi iscat.

Aşadar, lucrurile sunt simple şi aşa trebuie să rămână – Simona Halep e româncă pentru că e albă şi dacă e albă ca noi, majoritatea, înseamnă că nu e ţigancă, deci nu vinde fier vechi la Paris. Pe când Mbappe e arap. Tolerance roumanite – egalite – stupidite, cred că ăsta ar trebui să fie sloganul nostru de integrare adevărată în Europa actuală.

Ca să ştii de unde vine ploaia

E la modă să-l citezi pe Caragiale, mai puţin să-l citeşti, scrie bine Boanchiş într-un text de azi. Dar
nenea n-a fost profet în ţara lui doar când vine vorba de politică. Un text de sezon vine din Almanahul Moftului Român pe 1902. Sursa www.dacoromanica.ro


Hai, liberare! – 3 –


Aşadar, am ales cea mai bună zi de a ajunge în armată, de ziua ei, draga de ea. Şi a ţinut să facă cinste cu pulpe la cuptor şi vin ieftin, ca la o chermeză într-un apartament din Titan, imediat după ’89, când la magnetofon se auzea “Stau în unitate” şi te gândeai nostalgic cum doar cu câţiva ani înainte, la Cinema Scala, încercai să nu te vadă ea că lăcrimezi când tanchistul Virgil visa cu ochii deschişi la “Fata Morgana”.

După masă, liber, nu tu instrucţie, nimic, nimic. Plictiseală, discuţii amicale cu noii colegi de arme. Unul singur mi-a atras atenţia, un tip ciudat de învăţăcel, cu coşuri pe faţă, deşi era şi el trecut de 20 de ani, ca noi toţi, teriştii trecuţi printr-o facultate, care stătea mai deoparte şi îşi dădea ordine. “Stânga!”, şi se întorcea la stânga, milităreşte. “Stânga-împrejur!” şi executa, fără să crâcnească. Şi tot aşa. Îi întreb pe ăştia veniţi cu o zi înaintea mea ce e cu ciudatul ăsta, participă la vreo olimpiadă de ordine şi trebuie să fie pregătit? “Aaa, ăsta e fi-su lu’ şefu’ de stat major, din cauza ăstuia nu pot să plec eu mai devreme din armată până la jurământ”, îmi spune un camarad şi îmi dau seama că sistemul pile şi relaţii funcţiona perfect. Nu eram singurul care încercase să facă dar să nu facă.

Suntem convocaţi toată unitatea pe platou, aliniaţi, vine comandantul să ne vorbească. Şi ne spune ăsta, ce tradiţii, ce istorie, ce jertfă, ce mai, japoneji nu alta, ajunsesem în trupele de elită ale celei mai grandioase armate cunoscute din istoria planetei. Ne comunică apoi programul zilnic, trezire, înviorare, mic dejun, instrucţie, activităţi nu-ştiu-de-care, masă şi aşa mai departe. “Înţeles?, se răsteşte comandantul la noi şi se aude în cor un “nţeles, să trăţi”. Eu, cititor de gânduri, am mai auzit şi mai multe “Lua-r-ai foc!”, şi nu numai din interiorul propiei ţeste. Tot comandantul e curios dacă există întrebări, toată lumea mâlc, mai puţin fratele din dotare cu mâna pe sus. Bă, ce l-o trăsnit pe ăsta acum? “Dacă în program e doar joia zi de duş, pot să fac duş zilnic, că eu aşa sunt învăţat?”. Pfoa. Ăsta ia foc, comandantul, că te crezi în civilie, că nu e apă caldă decât joia în intervalul nu-ştiu-care. “Păi fac cu apă rece”, frate-meu. “Aaa, păi aşa poţi să faci câte duşuri vrei tu”.

Ah, am mai aflat ceva important în ziua aia, că eram la transmisiuni. Tare, nici nu ştiam ce înseamnă. Cuvântul transmisiune însemna pentru mine doar vorbăria lui Ilie Dobre de pe stadion, când încerca să bată recordul la urlat “Gooooooooooooool” dintr-o singură suflare.

Vine ora de somn, devreme, nu mai ţin minte, dar parcă până în ora 21.00, oră la care în civilie eu mă pregăteam să deschid a treia bere. Mă bag la pijama şi mă pregătesc de lumea viselor, cocoţat într-unul dintre paturile de la etaj. Ce somn, mă, omule, un frig de ziceai că suntem în aer liber. Sfârşit de octombrie. Peste mirosul de ciorapi am trecut, dar peste frig, nu puteam. Aud că şuieră şi vântul, mă uit spre fereastră şi văd în lumina felinarului de afară că perdeaua din 1955 flutura ca drapelul din curtea unităţii. “Bă, vreunul de lângă geam, închide şi tu geamu’ că ia uite cum bate crivăţu’”, zic în gura mare. “Aaa, tu eşti ăla venit azi, aşa sunt geamurile, frate, nu niciun deschis, dacă vrei, facem schimb de paturi”, vine şi răspunsul. Nu vreau, dar vreau să-mi pun mantaua şi căciula în cap, ceea ce şi fac şi mă bag la loc sub pătura aia primăvaratică. Aveam nasul rece ca renii lui Moş Crăciun, şi tot aşa m-am şi trezit, la cinci când sergentul Capdefier, superiorul, de, ţipa că e deşteptarea şi în cinci minute ne întâlnim pe platou la înviorare în pantaloni de pijama şi maiou. Îhî, mă dau jos, pun şi pantalonii de la uniformă peste pijama, mai trag ceva şi în sus şi căciula nici de-al dracului nu mă gândesc să o scot. Afară, noapte şi frig ca în dormitor, lipsea doar mirosul de ciorapi. Superiorul face figuri, că el a zis altceva, că înviorarea se face în maiou, eu îi zic că mi-e frig şi că aş putea să mă îmbolnăvesc. O lasă ca mine. Facem noi vreo 5 minute de înviorare, o alergare, două mişcări, hai înapoi, schimbarea, spălat pe dinţi, pe ochi. Pe la 6 m-a luat o chiorăială de maţe de ziceai că sunt din satul Flămânzi. Gemul şi ceaiul de mare angajament, Ritz, nu alta. Iar timpi morţi, pe la 8, se luminase, avem gustare, vin doi soldaţi cu câte un coş de pâine în care erau ticsite sanvişuri cu felii de pâine de 6-7 centimetri grosime şi cu câte o felie de parizer, din ăla ţărănesc, cu usturoi, gros pe jumătatea pâinii. Bun, rău.

Pe la ora 10 vine vremea ca sergentul Capdefier să-şi etaleze superioritatea şi, în acelaşi timp, să ne demonstreze că foarte bine putea să-l cheme şi Cappătrat. Ne aliniază el şi trece pe la fiecare, se uita cu un ochi critic la căpăţânile noastre şi scria numele unora dintre noi pe o foaie. Ajunge şi la mine, se uită şi mă întreabă numele, răspund “Ţi-am zis ieri, am făcut cunoştinţă”. Mă uit în foaia lui şi în capul listei scria “Tuns”, ceea ce mă face să-mi fie brusc foarte cald pentru că toţi dracii se adunaseră deasupra mea. Nici frate-meu nu scapă netrecut pe listă, deşi avusesem grijă să ne tundem foarte scurt cu doar o zi înainte, tocmai pentru a evita ciunteala din armată.

Sunt hotărât să plec, azi, nu mai târziu, şi neapărat, netuns şi îl sun pe generalul meu. “Să trăiţi, ştiţi eu ăla cu fratele, noi vrem să ne transferăm azi la o altă unitate”, zic. “Băi, gândiţi-vă bine, voi sunteţi la şcoală de ofiţeri, unde vreţi voi, nu e, de acolo terminaţi maximul sergenţi”, vine răspunsul generalului. “Dom’ general, cu tot respectul, haina miliatră nu e pentru noi, nu vom face niciodată carieră din asta”, ceea ce regret acum, dacă stau să mă gândesc că statul român mi-ar fi oferit posibilitatea să fiu un tânăr pensionar de 40 de ani şi un pic şi cu un venit dolofan, care mi-ar fi permis să locuiesc liniştit, să spunem, la Lisabona. Na, alegeri şi alegeri. “Bine, mă, dacă voi aşa vreţi, vă duceţi la comandantul unităţii şi îi spuneţi că aţi vorbit cu mine să vă dea azi transferul”, zice generalul. Închid şi vine un camarad ciuntit cu ciobul să ne spună că sergentul Capdefier “aşteaptă fraţii la tuns”. Îl trimit înapoi cu mesajul “fraţii pleacă azi, se transferă la altă unitate”. Celelalte mesaje le-am păstrat în capul meu şi mergem voişi la comandantul unităţii. Păi stai frate, că nu intri aşa, era un soldat, ce faceţi mă aici, cum să vorbiţi cu comandantul, dar ce are mă, e Papa de la Roma, spune-i că avem un mesaj de la generalul X. Ne primeşte comandantul dar face figuri, ne dă afară, pe ideea “băi băieţi, gândiţi-vă mai bine, e cariera voastră, nu vă pripiţi, în plus, uite că nu răspunde nici generalul la telefon”. Îl sunase pe fix şi ăla nu era la matcă. Ieşim spăşiţi, Capdefier trimite iar după noi, să ne ducem la tuns, dracii se înmulţesc deasupra mea, îl sun iar pe mobil pe general şi îl pârăsc pe comandantul unităţii că nu vrea să ne dea trasnferul. “Bă, mai duceţi-vă încă o dată şi îi spuneţi că e ordin de la mine”. “Nţeles, să trăiţi”, doar eram în armată. Înapoi la comandant, ăsta iar se codeşte, că el nu poate să ne dea transferul, că generalul nu e disponibil la telefon. Scot telefonul mobil, îl sun pe general: “Să trăiţi, suntem la domnul comandant în birou, vi-l dau să lămuriţi cu el problema?”, şi-i întind telefonul comandantului aflat la birou. Se ridică brusc de pe scaun şi zice doar atât “Am înţeles, am înţeles, să trăiţi”, după care îmi întinde telefonul Nokia. “Păi dacă voi aşa vreţi, ce să zic, uite, luaţi hârtiile astea şi sunteţi liberi, până luni, când vă prezentaţi în partea cealaltă. Ah, şi mai am o rugăminte, poţi să-mi dai şi mie numărul lu’ domnu’ general?”, ne spune comandantul dându-ne foile de transfer. “Pot, cum să nu pot”.
Dar cel mai mult am putut să rânjesc fasolea la sergentul Capdefier care spera că am venit la tuns, dar noi eram cu hainele militare în braţe, să le predăm. Ah, şi hârtiiile igienice, şi pasta de dinţi şi săpunul, neambalat. Asta a fost aventura mea de o zi şi jumătate în rândul armatei române.
Pe livretul militar în care zâmbesc dintr-o cămaşă albastră, luată dintr-un magazin Zara din străinătate pentru că semăna cu una de armată, scrie scurt – sergent pistolar. Nu l-am folosit şi sper să nici nu-mi folosească vreodată.






De pe podiumul de la Milano, pregătit pentru târâş pe coate – 2


După telefonul prin care primisem confirmarea că urma să ajung în Iad, o stare de revoltă m-a cuprins. Cum mă, adică e aşa nasol în armată şi eu să-l las pe frate-meu singur acolo? Nimic, nu mai dau niciun telefon, niciun aranjament. Gata! Mâine ajung la Bucureşti, poimâine sunt la unitate, să vedem cine cu cine face instrucţie. Revoluţia avea să pornească.

Cred că aici am avut o problemă întotdeauna, cu nesupunerea. N-am funcţionat niciodată în regulă dacă cineva ţipa la mine sau îmi ordona ceva. Ăsta e şi motivul pentru care nu am făcut sport în viaţa mea, mai puţin la bătrâneţe, când am ajuns să mă supun de unul singur unor chinuri pe care alţii le-ar considera sadice.

Pe la nouă trecute ajung cu un prieten cu maşina la poarta unităţii, ăla terminat de râs, făcea glume cu batiste fluturânde. Cobor din maşină, îmi iau geanta sport de umăr, cu săpun, periuţă, pastă, pijama, ciorapi, un trening şi alte lucruri importante unui om în detenţie, şi mă îndrept către soldatul nedumerit de prezenţa mea în zonă.

- Salut, am şi eu ordin de încorporare şi, na, m-am prezentat.
- Salut, nu cred, e o greşeală, încorporarea s-a făcut alaltăieri. Deci sigur cred că trebuia să te duci în altă parte. Aici este unitatea xyz.
- Păi ştiu, frate, uite şi la mine pe foaie scrie unitatea xyz, trebuia să vin alaltăieri, dar n-am putut, aşa că am venit azi.

Ăsta, soldatul pierdut în spaţiu, nu, că nu se poate, că un superior poate să decidă dacă mă lasă să intru în unitate. Numai la fix, că vine un superior, cu aer superior, că la cum arăta nu părea: - „Bună ziua, cine sunteţi?”, către mine. „Salut, sunt eu ăla care trebuia să vină alaltăieri, dar n-a putut şi, na, am venit azi”. „A, deci tu eşti? Vino cu mine!”. Recunosc, tonul tăios m-a cam iritat, dar am zis să nu chiar din prima. Încerc o apropiere de dromader ca atunci când nu poţi să treci pe trotuarul celălalt şi eşti nevoit să îmbunezi maidanezul care mârâie la tine: „Deci suntem colegi, si tu tot în batalion cu mine?”. „Sunt sergent Gigel Capdefier şi sunt superiorul tău!”. No, bine. Mă duce ăsta, sergentul, de, superiorul, la o magazie, de unde primesc zeghele, asta, uniforma albastră, două suluri de hârtie igienică, un tub de pastă de dinţi, nu chiar Cristal, dar cred că mai proastă, şi un săpun. Neambalat. Funie n-am primit, deşi aş fi vrut când am pus uniforma aia pe mine şi mi-am închipuit că aşa trebuie să se fi simţit şi Mutulică din Albă ca Zăpada, cu mânecile şi cracii de parcă ar fi fost potrivite pentru Yeti, omul zăpezilor. M-am mai liniştit când l-am văzut pe frate-meu, mai slab ca mine cu vreo 20 de kile, şi care primise aceeaşi mărime la haine ca şi mine. Eu arătam ca plecat de pe podium de la Milano în comparaţie cu el.

Ăsta, superiorul îmi arată brigada mea, mă prezintă zeflemitor „ăla care nu a venit la timp la încorporare” şi îmi zice că avem timp liber până la masă. Ce să faci prin unitatea aia, am mai dat nişte telefoane, am mai primit nişte telefoane, ăia din afara zidurilor groase râdeau de mine când aflau unde sunt...

Pe la ora 12 zice că mergem la masă. Mergem, dar nu avem loc unde să stăm, cantina aia zăcea, ticsită. Vine sergentul Capdefier şi ţipă la unii că noi, ăştia de venirăm acum, suntem terişti, de la Termen Redus, adică vezi doamne le suntem superiori lor că am făcut o facultate. Bă şi aşa de prost m-am simţit, mai mult decât de obicei, când ăştia s-au ridicat cu sarmaua în gât şi ne-au mai adus şi nipte bănci, pentru că nu avea loc toată brigada lui Peşteprăjit. Armată, tată, nu joacă! Aveam ciorbă, pulpe la cuptor cu piure şi salată şi câte o sticlă de vin la patru oameni. Băi, băiatule, dar ştii că nu e rău în armată? Sergentul Capdefier îmi surprinde nedumerirea şi punctează din nou „Azi e o zi specială, e Ziua Armatei, nu-ţi închipui că avem vin la masă pentru că ai venit tu!”. Iar înghit în sec toate răspunsurile pe care le aveam la mine. Asta e!

- or mai fi şi alte zile de povestit, no? -

Nu, nu e aia cu bicicleta galbenă


Cred că era anul 2001, au trecut ceva şi mintea nu-i atât de lungă pe cât se vrea de lată. Mă rog, pe acolo. Munceam la un minister, trescusem de partea cealaltă a baricadei, sărisem gardul presei, pe un alt domeniu, cu greutăţile care veneau la pachet şi cu o sută de colegi noi cărora nu reuşeam să le ţin minte numele. Tot din cauza scurtimii minţii. Mulţi mă acuză că aş fi nesimţit, dar nu e aşa, pe mine mă interesează omul cu care vorbesc, sunt atent la ceea ce spune, dar pur şi simplu numele noi nu le reţin. Se creează un vid, o forţă de nicăieri îmi suge mintea şi se desfată cu identitatea celor pe care abia îi cunosc. Îmi aduc aminte că într-o zi, m-am dus la un coleg, consilier de ministru, un om de toată isprava, care bea întotdeauna cafea fiartă, musai cu caimac, împreună cu un pahar cu apă, şi îi spun: Domnul Baciu nu credeţi că ar fi bine să... Nu am apucat să termin ideea pentru că ochii lui negri îmi străpungeau fruntea ca un cuţit înfipt în zona plămânilor şi nu mai puteam respira. Realizez că am făcut o gafă dar nu reuşesc să-mi dau seama despre ce e vorba decât atunci când îl aud spunându-mi „Ciobanu mă numesc”. Ce încrengături legate de transhumanţă s-au putut crea între cei doi neuroni nici acum nu-mi pot da seama.

Într-o zi mă trezesc acasă cu ordin de încorporare pe care l-am simţit ca fiind acela, ultimul, nenorocitul care mă va obliga să iau calea cătăniei. Nu mai aveam nicio treabă cu şcoala, îmi dădusem şi licenţa, spre deosebire de foşti colegi de facultate mult mai deştepţi decât mine care şi-au lăsat nesusţinută lucrarea de diplomă care constituia un motiv de amânare a milităriei. Nici măcar nu am fost atât de agil la minte să accept propunerea unei instituţii de învăţământ care ţinea de un anume serviu de informaţii să le urmez cursurile. E adevărat însă că nici nu ar fi dat bine să mă recomand Cronicaru’. Cronicaru’ şi atât. Mda, asta era. Mă duc cu fratele din dotare, care a avut ghionul de a se naşte în aceeaşi zi cu mine şi nefericirea cauzată de serviciul militar venea astfel la pachet, la unitatea nu-ştiu-care de pe lângă Spitalul Panduri să dăm nişte teste. Pe care tot dintr-o prostie le facem la maximum de punctaj, ceea ce ne dă trimitere la şcoala de ofiţeri din comuna Roşu, din apropierea Bucureştiului. Brava armată română, de fapt Jandarmeria, avea să se aleagă peste şase luni cu doi ofiţeri de toată isprava.

Prin diverse conexiuni, pentru că la 20 şi un pic de ani numai cu gândul la armată nu stai, am încercat să fac pe dracu-n patru să nu mă duc la armată, adică să mă duc, dar nu să nu mă duc. Şi ajung la un general care răspundea de tot ceea ce însemna domeniul respectiv la vremea aia. Nu cu sacoşe şi din astea, pe prietenii, chestiunile clasice arhicunoscute, mica corupţie de care mulţi practicanţi se leapădă în numele anumitor lupte care dau bine la împăunarea în faţa oglinzii. Nu ştiu, habar nu am cum procedează în ceea ce priveşte mintea că la mine aşa scurtă cum e, mă ţine din scurt în lesa anti-ipocrizie. Şi mai bine zic pe şleau. Aşa, şi ajuns la omul respectiv, îmi spune clar, pe faţă – n-am cum să te ajut, aţi picat la aceeaşi unitate la care este şi fiul şefului statului major, sau ceva asemănătăor, mă rog, un preafericit, dar din alt domeniu, şi a dat ordin că toată lumea să fie la unitate, cel puţin până după depunerea jurământului. Şi cât e până la jurământ? E în primele zile, nu? Întreb plin de speranţă. Nu, o lună, o lună şi jumătate, cam aşa! Nori negri se abătură asupra soartei mele, dacă nici ditamai generalul nu mă putea ajuta, era clar, o lună şi jumătate urma să stau la mititica, pentru că mintea oricărui tânăr crescut în Epoca de Aur este afectată iremediabil de povestirile din armată ale vremii – cum soldaţii stau în genunchi şi spală duşumeaua cu periuţa de dinţi, cum ţigările Carpaţi constituie singura alinare şi sursă de căldură din nopţile petrecute în post, cum stai ca bou şi aştepţi la nesfârşit o zi de permisie pentru că ţi s-a acrit de bromură.

La serviciul meu lucrurile îşi urmau cursul firesc, delegaţii peste delegaţii, deplasări în străinătate. În acelaşi timp aşteptam să văd când îmi întrerup cartea de muncă şi mă înrolez în armată. Urma să plecăm într-o delegaţie în străinătate, în Elveţia, pare-mi-se, moment în care îmi vine ordinul de chemare, undeva pe la începutul lui noiembrie, când eu trebuia să mă prezint cu valiza de lemn în faţa cazărmii din comuna Roşu. Numai că încorporarea avea loc cu o zi înainte ca eu să mă întorc din delegaţia din Elveţia. Ce fac? Îl sun pe generalul meu şi îi explic situaţia, ăsta zice, asta e, te duci a doua zi, când vii în ţară, nu te dăm dezertor pentru o zi. Şi plec în Elveţia, munţii Alpi la fel de frumoşi şi semeţi aveam să-i găsesc. În ziua de dinaintea întoarcerii, a încorporării, de, mă trezesc cu telefon de la fratelo: „Bă, fă pe dracu în patru, dă-te peste cap şi nu veni, că tu o iei razna aici. Lasă că eu mă descurc, văd eu”.
- dacă ai ajuns până aici, ne mai citim data viitoare -  

Am jucat într-un film scurtmetraj cu o campioană olimpică

Să te duci în parc să alergi şi să te simţi ca şi cum ai fi nimerit într-un muzeu e un sentiment bizar. Nu mai zic dacă eşti alb dar te simţi precum atleta kenyană Catherine Ndereba.

Ca de obicei, dau drumul la muzică în căşti, la Runkeeper, progrămelul de contorizat timpii şi dă-i bătaie prin Parcul Tineretului. E cam cald, deşi e abia 8 dimineaţa. Greu să mă apropii de 50 de minute pe 10 k. Dar, hai să vedem. 5.09 pe primul kilometru îmi dă speranţe, dar urmează o pantă care mă trage înapoi. Simt dintr-o dată că mă depăşeşte cineva în viteză mare şi mă gândesc că ajuns ăştia să intre cu maşinile şi în parc. Dar nu, e o femeie cea care îmi provoacă otită pe partea stângă. Obosesc instant numai când o privesc ce ritm are. Stă în raza mea vizuală aproximativ un minut, timp în care îmi dau seama că e Constantina Diţă. Apoi o pierd.

Băi omule, sunt în Tineretului, dar parcă aş fi la muzeul sportului. Femeia asta a măturat cu tot ce înseamna crema atletismului mondial în 2008 în proba de maraton la Jocurile Olimpice de la Beijing. Nici nu ştiau de unde să o ia când s-a terminat cursa. Şi acum aleargă cu mine în Parcul Tineretului? Mă rog, alergăm împreună, dar totuşi separat.

Mai bag vreo 5 kilometri în care mi-am luat gândul de la obiectivul propus înainte de start şi mă tot gândeam, bă ce prost eşti, puteai să faci şi tu o poză să te lauzi că ai alergat cu Constantina Diţă. O iau tot pe traseul lung, pe sus pe lângă gardul Cimitirului Bellu, cu gândul că poate, poate o mai întâlnesc. Nu termin gândul ăsta că simt din nou că mă doare urechea stângă, că mă trage curentul. Bă eşti prost? Trebuie să alerg măcar câţiva metri în preajma ei. Dă-i bătaie tătăiţă, suie-te pe cai, scoate cravaşa, împunge-i, omoară-i.
 
Aleargă pe undeva pe la 4 minute şi ceva pe kilometru, viteză care pentru mine înseamnă sprint, şi se uită obsesiv la ceas.  Aleargă la timp, deşi acum are 47 de ani şi tot timpul din lume. Reuşesc să mă ţin după ea aproximativ un minut, timp în care m-am bronzat excesiv, membrele mi s-au alungit, am scăpat de vreo 50 de kilograme şi m-am transformat într-o kenyancă uscăţivă. Când am oprit filmuleţul pe telefon trecusem deja de faza în care mă chema Ndereba. Eram Wile E. Coyote. Bă, dar aveam aşa un sentiment plăcut că am jucat, chiar şi pentru un minut, într-un scurtmetraj cu o legendă a atletismului, singura campioană olimpică a noastră în proba care a inventat JO.  
 

Şacalii ierbivori – poveşti aeroportuare 1

Nu, ce, de multe ori, ceea ce crezi e fix ceea ce vezi. Dar nu întotdeauna. „Bă, să vezi ce mi s-a întâmplat. La Brancoveanu la mine, lân...