Tuesday, January 10, 2017

Discuţii despre discuţii

Nu mai suport să aud discuţii despre ger, Dragnea, Firea, Ghiţă, PSD. Îmi vine să-mi iau câmpii. Şi să mă duc cu ei pe câmpii. Să nu mai aud nimic atât de “important” precum frigul, Dragnea, Firea, Ghiţă, PSD, etc. Mi-aş pune lacăt urechilor şi minţii, m-aş criogena până socitetatea în care trăiesc şi-ar reveni şi-ar reîncepe să respire, să zâmbească, să iubească, să trăiască.

Parcă niciodată, nici măcar pe vremea lui Ceauşescu, românii nu au fost mai clevetitori ca acum. Critica e constructivă, nimic de zis, dar nu pricep cum dracu să te scoli din pat cu gândul la Dragnea? Să te afeceteze atât de mult dinţii lui îngălbeniţi de tutun şi să toci toaaaată ziua subiectul “arzător”. Sau poate nu te afectează? Atunci de ce dracu mă disperi pe mine cu discuţiile astea? Ce rezolvi tu dacă pui 700 de postări pe zi cu Dragnea care e naşpa? Îl faci pe ăla de l-a ales să se zgârie pe ochi de ciudă? Nu, pentru că, ghici ce, nu e printre prietenarii tăi. Are alte treburi de rezolvat, e cu foamea în glandă şi s-a bucurat şi el de scutirile promise.

Unu de lângă mine se minunează de faptul că la noapte vor fi minus 6 grade! Şi câte dracu ar trebui să fie? 30 cu plus? Pare să aibă vreo 30 şi ceva de ani, dar mi se pare că a trăit degeaba dacă nu ştie că nu s-a născut în Africa. Şi dă-le dracu de grade că aş fi mai încântat acum să discut despre gradele dintr-o sticlă de vodka rusească.

De ce nu se duc copiii la şcoală, că ia uite, în Harghita se duc, şi acolo e polul frigului. Ghici, şi în Alaska se duc. Probabil. Dacă se duceau la şcoală, apărea o altă categorie, poate chiar aceeaşi, de discutari, care comentau că de ce se duc. Nu se duc pentru că nu se duc. Pentru că bucureştenii au votat-o pe aia şi aia aşa a decis. Şi dacă bucureştenii l-ar fi ales pe altul şi ăla ar fi decis să nu se ducă? Sau să se ducă. Nu ar fi fost acelaşi lucru?

Cum ţi-a păcălit Dragnea şi PSD-ul familia, parinţii, bunicii, străbunicii... Ăilanţi era mai buni. E un hoţ, PSD-ul e de căcat. Bă nu zic, aşa o fi, dar ghici ce. Am vrut democraţie şi asta e alegerea poporului. Poporului tău.

După ultimele luni am impresia că suntem fix cum suntem – vrem să trăim ca în Occident, dar trăim aici, vrem 25 de grade continuu, dar trăim tot aici. Cred că dacă ar lipsi ciorovăiala asta nici nu ne-am da seama că trăim.

Monday, December 19, 2016

A treia generaţie după Guliţî

„Spune-ţi şi voi ce a-ţi mai făcut”, este ultima propoziţie citită care mi-a zgâriat retina. Nu am putut din motive subiective să răspund că în ultima vreme am fost preocupat de ce anume a vrut să scrie poetul Ion Eminescu în ultimul vers al ultimei strofe din „Floare albastră”, „totul” sau „totuşi”. Pentru că a scris „totuşi”, dar având în vedere drama prin care trecea, despărţirea de iubirea sa, „totul” părea să fie cuvântul potrivit. Recunosc, nu am răspuns aşa de teama unei replici cu primele două versuri din poezia simbolului naţional: „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?”.

Dar, totuşi, ce vrea să fie acest „cocovan”, căutat asiduu de români pe motorul de căutare Google? Când îl vezi pentru prima oară te gândeşti că ai pierdut firul vremurilor pe care le trăieşti iar „boss” şi „bossulică” nu mai sunt la modă. A apărut acest barosan care are un van plin de cocoşei. Într-o lume dominată de valori conducând şifoniere pe roţi, de ce nu ar apărea şi un microbuz plin cu cocoşei de aur?  Că doar nu o fi vreun mocofan sau vreo cocotă. „Cocovan” e însă doar un amărât de cocoş franţuzesc gătit în vin, pe care l-am asimilat rapid ca fiind o mâncare de mare fineţe, după ce l-am văzut pregătit în una dintre emisiunile culinare care ne umplu serile la televizor. Asta numai pentru că vrem să ne relaxăm după ce am epuizat „Critica raţiunii pure” şi aşteptăm să înceapă „Un show păcătos” şi „Wowbiz”. Oare ce mai face Leo de la Strehaia? Dar Cruduţa?

De ce să mire într-atât de mult românizarea unui fel de mâncare franţuesc, când acum vreo şase ani un deputat, nu contează numele, era intrigat de faptul că TVR inventase un canal destinat judeţului Hunedoara, la o calitate High Definition (HD)? Ba mai mult, a fost el încurcat pluralul banalului şi românizatului „succes” de către un eurodeputat de marcă. De ce să mire ceaţa deasă din jurul bietului cocoş franţuzesc, citit la fel şi în engleză?

Probleme grave de limbă am fi avut dacă a doua cea mai populară expresie pe Google ar fi fost „rezultate la dac”, având în vedere că mai puţin ne interesează „bac”-ul decât legătura dintre reptilieni şi strămoşii noştri aflaţi la baza (n.n. – cacofonie intenţionat aleasă pentru textul în cauză) tuturor minunilor lumeşti. „Cum se face mămăliga pentru momeala la peşti” e normal să ne intereseze, aşa cum, cu siguranţă, pe vecinii noştri de sud de Dunăre îi pasionează modalitatea de conservare a castraveţilor în oţet care te scapă de mahmureală, pe care, evident, îi exportă în România şi, eventual, Rusia. În privinţa personalităţilor nu aveam cum să ratăm să aflăm cine este „cucuveaua mov”, pentru că noi ştiam că ea cânta odată la Palatul Cotroceni. Dar de ce e ea mov acum, e o întrebare cât se poate de legitimă. Iar despre „cine e invizibil” nu ar mai trebui discutat. Mulţi dintre noi ne-am dori să avem această calitate, în nenumărate ipostaze.

Dacă Mihai Eminescu, ditamai Luceafărul, ne-a lăsat dileme existenţiale legate de folosirea cuvintelor „totuşi” şi „totul” în una dintre cele mai frumoase opere ale sale, de ce poporul român să nu fie în stare să te pună pe gânduri când scrie „cocovan”, încercând să caute o reţetă franţuzească de cocoş cu vin pe „goagălul” renumitului Vanghelie? Până la urmă, de la Chiriţa Bârzoi cu al ei „furculision” a trecut doar 160 de ani. Suntem abia la a treia generaţie după Guliţî, iar poporul român e  suveran. Era cât pe ce să scriu cocovan.


Într-o lume în care în ultimii 26 de ani cultura şi educaţia sunt două domenii trimise la periferia informaţiei oferite publicului, nu e de mirare că suntem „tamburdinstrucsion”. Adio şi-un praz verde, mă duc să mai fantaxăsc şi eu prin târg, ca alţii.  

Friday, December 09, 2016

Educaţia politică şi pericolul democraţiei

Trecând peste şabloanele legate de vârstă, încerc de la un timp să fiu mai cumpătat, să nu mai critic atât, să încerc să înţeleg şi partea cealaltă, zburând cu totul din mintea mea ideea că deţin adevărul absolut. Ci e undeva pe la mijloc întotdeauna, că linia de mijloc ar fi cea care ar schimba într-adevăr lumea dacă ar fi urmată de toţi.
Nu, nu m-am pocăit. Pentru că fierb de furie când văd câte o declaraţie de genul „cei care vor sta acasă vor vota cu PSD”. Mai ales atunci când vine de la unul care mi-a şi ne-a, dar mai ales le-a, fost preşedinte 9 ani. Poate lumea nu se gândeşte, dar e grotesc ceea ce se petrece în România de care mulţi sunt mândri, cel puţin la nivel declarativ – Băsescu, un personaj de un grobianism mocirlos a condus ţara asta 9 ani, adică mai mult de 10 la sută din vieţile a peste 90 la sută dintre noi. Ceauşeascu a fost un rău, un demon, 25 de ani, iar ăsta a condus 9. Cu clanuri de ţigani, de interlopi cu maşini cât şifonierele, case cât palatele şi blonde proaste care au descoperit fericirea târziu, în apropierea zeghelor. Şi Băsescu vine şi-mi spune că voi vota PSD-ul dacă voi sta acasă, pentru că asistaţii social oricum vor vota partidul nutriei din Teleorman. Apropo, la capitolul „asistaţi social” intră şi EBA? Că mă gândesc că şi ea a avut nişte funcţii ocupate pe spatele unui reprezentant de frunte al statului, tac-su la vremea aceea. Cam câtă nesimţire să ai să spui că eu votez PSD-ul dacă stau acasă? Când tu ai făcut parte din acelaşi PSD pe vremuri, când tu ai fost primul din ţara asta care ai făcut parte din Internaţionala Socialistă. Ah, nu ştiaţi că Băsescu cel de dreapta a fost preşedintele primului partid din România post-revoluţionară care a făcut parte din Internaţională. Mda.
Voi sta acasă şi nu accept niciun fel de „critică” legată de „dreptul” meu de a vota. Pentru că, în democraţie aflându-mă, tot dreptul meu este să nu votez, dacă nu găsesc nimic de votat. E ca un joc. Dacă unii vor să sară de pe o stâncă într-un morman de rahat, e dreptul meu să nu particip la acest joc. PSD-ul nu are oameni care să poată să-mi atragă atenţia, în afara lui Dragnea, prin simplul fapt că seamănă cu Nikita Mihalkov iar palatul lui, rupt din Piaţa Roşie. PNL-ul îl strânge prea tare în braţe pe neurochirurgul Leon Dănăilă, care pare uşor abuzat. Iar jocul de-a tehnocraţia mi se pare pueril. În plus, nu mi se pare normal ca şeful guvernului care organizează alegerile să-mi spună să votez cu PNL şi USR. Pentru că nu mi se pare normal ca organizatorul alegerilor să îmi surâdă de pe panourile PNL. Chiar dacă e el răul cel mai mic, nu mi se pare că jocurile sunt făcute corect. Cum a picat şi USR, pentru motivul de mai sus, dar şi din incapacitatea mea de a înţelege cum de „un mare matematician” vrea binele poporului urmând tehnocratul prin mocirla politicii în loc să predea la marile universităţi ale lumii. Nu mai cred în Moş Crăciun, ce să fac... Iar despre alde alte partide şi partiduleţe nu prea are rost să vorbim. Mă mai gândesc la Elena Udrea ca la o opţiune. O opţiune de mers la spitalul de nebuni pentru cei care o au în vedere, şi nu-s puţini deloc.
Faza cu ţărişoara şi viitorul ei nu mă mai atinge. Consider că elita politică este oglinda societăţii şi că nu vom avea politicieni demni să fie aleşi decât atunci când noi ne vom face bine. Iar noi nu prea ne mai facem bine. Lipsa educaţiei din ultimii 26 de ani, la nivel general, nu-mi săriţi în cap spunându-mi că mai avem câţiva olimpici la matematică şi fizică, se reflectă perfect în nivelul de trai, şi nu mă refer la banul din buzunarul fiecăruia ci la tihna cotidiană, la confortul vieţii. Sunt 26 de ani de absenţă totală din vocabularul comun a unor cuvinte precum „patrie”, „neam”, „cinste”, „verticalitate”, „mândrie”. Dar nu mă refer la mândria tâmpă de a fi contemporan cu Simona Halep.
Nu ne mai facem bine pentru că în locul unor foşti comunişti, de teama cărora unii încă nu au scăpat nici după atâţia ani, noua clasă politică se apropie de aceeaşi dogmă, schimbând doar limbajul, unul mult mai greoi şi alambicat. Sunt aşa-zişii securişti de rit nou, care fac zilnic fracturi de limbă şi logică. În plus cuvintele simandicoase pe mine mă sperie.
Nu ne mai facem bine pentru că nimeni nu ar avea curajul în zilele noastre să afirme public, asumându-şi doctrina social-democrată şi nu partizanatul nătâng faţă de corectitudinea lui Liviu Dragnea sau a Gabrielei Firea, că votează PSD? Şi cu toate astea, PSD va câştiga duminică alegerile. Ar fi devorat, spulberat, iar leşul său, plimbat prin piaţa publică pentru a fi dat exemplu negativ, ar avea pe frunte ştampila „duşman al poporului”. Nu mai există înţelepciunea democratică de a accepta opţiunea celui de lângă tine. Cunosc oameni care ar renunţa la prietenie dacă ar afla că amicul lor ar vota PSD, ceea ce înseamnă că dispare însăşi ideea de democraţie.

O idee proastă de altfel. Da, ideea de democraţie. Acum 2400 de ani, un anume Socrate era condamnat la moarte şi silit să bea fiertura de cucută, printre vinovăţiile sale găsindu-se şi incriminarea noii orânduiri ateniene. Da, democraţia. „Tu, dacă ai avea o corabie, ai vrea să fie condusă de un navigator iscusit, sau de un oarecare cetăţean?”, a fost întrebarea cu acurateţe aproximativă a lui Socrate. Iar după răspunsul anticipat de toată lumea, Socrate ar fi spus că acelaşi model ar trebui aplicat şi cetăţii. Doar învăţaţii, în accepţiunea sa, având dreptul să voteze şi să conducă cetatea, dar nu dintr-o atitudine elitistă, ci punând drept primordială educaţia în spinoasa problemă a democraţiei. Iar principalul obiectiv al cetăţii ar fi trebuit să fie creşterea numărului de învăţaţi care ar fi urmat să aibă drept de vot, punându-se accent pe educaţie. Un fel de „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”. Dar asta ţine deja de un alt curent politic şi mi-e teamă să nu fiu hulit în piaţa publică. 

Thursday, October 27, 2016

Uau, ministrul Fondurilor Europene a lucrat pentru un stat nerecunoscut de România

Avem un nou ministru. Tehnocrat, evident. Ministrul Fondurilor Europene, Dragoş Cristian Dinu, până acum secretar de stat în acelaşi minister. 38 de ani, tânăr, vânjos, dornic de muncă, pus să scoată ţara la liman. Mă întrebam ce a muncit un om care a ajuns ministru plin la această vârstă şi aşa am ajuns la CV-ul domnului Dragoş Cristian Dinu. O descriere a activităţii atât de stufoasă, 7 pagini pline, încât iniţial am crezut că am dat peste o nuvelă sau ceva. Trebuie însă să recunosc – sunt un tont, eu nu înţeleg sensul a nici măcar 30 la sută dintre cele 28 de posturi ocupate de noul ministru în intervalul 1999-2016.

Ce face de pildă un „trainer” care se ocupă cu „Training pentru tinerii manageri publici în instrumentele de evaluare a politicilor publice şi tehnici. Metodologii pentru recenzii instituţionale funcţionale”? Până la un punct am înţeles, i-a format pe tinerii manageri publici. Ca să ce? Ce făceau viitorii manageri publici? Lucrau cu instrumente de evaluare a politicilor publice? Ce dracu e asta? Nu mai întreb ce sunt alea recenzii instituţionale funcţionale.

Prin 2004-2008 a lucrat la Secretariatul General al Guvernului, ca tehnocrat, evident, aşa cum mai devreme lucrase la Primăria Sector 2. Ce a făcut la SGG nu mai scriu că ocupă 2 pagini, iar cuvintele se repetă la nesfârşit, gestionare, analiză, elaborare, monitorizare, eficienţă, restructurare. Pfff, praf sunt. Nu înţeleg ce a făcut exact acolo. Mi se pare o meserie de neînţeles, sau poate am rămas eu în urmă, sunt depăşit de timpuri. Eu ştiam că un cizmar face pantofi, un croitor croitoreşte, un măcelar măcelăreşte. Ce a făcut noul ministru la SGG mi-e imposibil de descifrat. Astea sunt doar jumătate dintre atribuţiunile sale: “Gestionarea sistemului de planificare strategica implementat la nivelul administraţiei publice centrale din Romania - Analiza practicilor curente in procesul de elaborare a bugetului si conexiunea cu elaborarea politicilor publice; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 1, Componenta de Management) pentru toate liniile ministeriale; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 2, Componenta de programare bugetară); - Coordonarea procesului de elaborare a planurilor strategice de ministerele de resort; - Elaborarea planului strategic al Secretariatului General al Guvernului. Revizuirea funcțională la nivelul CG în România (problemele de management a politicilor) - Analiza structurilor existente la Centrul Guvernării; - Propuneri de restructurare pentru creșterea eficienței”.

Apoi a fost ceva consultant/expert planificare strategică în administraţia publică din Republica Moldova, dar de departe, cea mai interesantă poziţie a deminitarului mi s-a părut a fi tot de consultant/expert în administraţia centrală de la Pristina. Da, Kosovo. Nu înţeleg prea bine cine l-a plătit pentru “Evaluarea sistemului de planificare la nivelul central al administrației; - Evaluarea capacității cu respect la coordonarea politicilor - Analiza funcţională orizontală a coordonarii politicilor şi a sistemului de planificare strategica”, dar ştiu sigur că România nici atunci, 2008-2009, şi nici acum, nu recunoaşte independenţa statului Kosovo. Uau! Adică noi nu recunoaştem un stat, dar trimitem experţi să-i evalueze sistemul de planificare la nivelul central al adminstraţiei.

Printre cele 28 de posturi ocupate de Dragoş Cristian Dinu se mai regăsesc „Consultant planificare strategică pentru Analiza Funcțională a Centrului Guvernului”, “Expert cheie analize funcţionale”, “Lider de echipă”, “Expert internaţional Analiză Funcţională Administraţie Centrală” şi tot aşa. Până la 28!


Mă declar înfrânt şi în acelaşi timp revoltat de situaţia în care se găseşte această ţară de vreme ce avem specialişti formaţi la un nivel atât de înalt încât eu nici măcar nu pricep competenţele lor. Noua generaţie de profesionişti pare venită de undeva dintr-o altă galaxie, par a fi supraoameni, cu o inteligenţă nefirească şi plâng de mila acestui popor incapabil să se ridice măcar până la genunchiul broaştei al calificărilor lor profesionale. Pentru că aş vrea să văd un vox populi în rândul oamenilor care nu ştiu să răspundă la întrebarea “Pe ce continent trăim?”, intervievaţi fiind cu privire la ocupaţia noilor lideri.

Wednesday, October 19, 2016

Moaşele Sfântului Cioloş

Suntem un popor de credincioşi, e clar, nu avem nevoie de filmuleţe cu femei posedate duse pe braţe de organe să pupe moaştele pentru a-şi reveni. Ne uităm pe statistici şi vedem clar că două treimi dintre noi considerăm că un politician care nu crede în Dumnezeu nu e bun de ales. Cum ar mai fi câştigat vreodată Emil Constantinescu preşedinţia în faţa lui Ion Iliescu, dacă nu ar fi pus la final de campanie electorală celebra întrebare „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”. Iar nepocăitul s-a codit.

Doar 3,5 la sută dintre noi nu cred în existenţa lui Dumnezeu (oare eu cred dacă-L scriu cu majusculă?), dar în acelaşi timp, 33 la sută neagă fiinţa fratelui celui rău, dacă e să gândim în stil bogumilesc. Adică există un procentaj de 30 la sută dintre noi care crede că Dumnezeu există, dar Diavolul nu? (ar fi trebuit să scriu diavol cu minusculă?) Păi ce credincioşi sunt aştia? Că te învaţă de existenţa necuratului din primele zile de religie predată în şcoală.

Mă rog, ideea clară e că suntem un popor credincios şi de asta ne puteam da seama mai simplu după numărul bisericilor sau dacă mergem cu autobuzul trei staţii din care riscăm să coborâm fără vreun ochi, scos de sfânta treime a zilelor noastre- închinăciunile colegilor, frânele şoferului şi gropile noastre ale tuturor. Amin.

Noi credem întotdeauna, şi dacă nu e vizibil e din cauza necredinţei noastre, în existenţa unei făpturi, nu neapărat cerească, poate fi şi dintre noi, care va veni odată pe un cal alb şi ne va scoate la mezat. Noi am ajuns la stadiul la care erau iudeii, şi sunt, aşteptându-l pe Mesia. Dar în viziunea noastră, aproape colectivă, acest Mesia care ar avea rolul să îndeplinească o minune mai omenească, şi anume să ne scoată din rahat, învăţându-ne lucruri simple şi foarte creştine, pentru că noi ar trebui mai degrabă să ne aplecăm către latura educativă a religiei noastre şi mai puţin către racla cu moaşte, este fiecare ales sau numit în fruntea ţării.

Până mai acum ceva ani ne-am închinat la privirea piezişă şi plină de înţelepciune a unui marinar netot şi i-am pupat chelia până am patinat pe propria noastră salivă. Apoi l-am umplut de salivă, ceea ce ar fi trebuit de la început.

Mai târziu ne-am închinat la „domn străin”, rămaşi undeva cu mintea la sfârşitul secolului XIX când Carol străbătea pentru prima dată noroaiele noastre. Şi ţara a fost luată înapoi, dar parcă e pe cale să-l dezeificăm şi pe singurul profesor din România capabil să-şi achiziţioneze 6 case din salariul de dascăl. Scuze, două salarii de dascăl.

Iar de ceva vreme ne-am transformat, ca naţie vorbesc, în moaşa celei mai noi icoane la care să ne închinăm, Dacian Cioloş. Un tehnocrat, care conduce un Guvern spre deloc tehnocrat, doar dacă iau în considerare un singur nume, Vasile Dâncu, care, atenţie la ce zice Oracolul cronicăresc, se va transforma cândva în Gabriel Oprea II. Cioloş, un „salvatore della patria” care la aproape un an de guvernare nu a lăsat impresia că ar putea depăşi condiţia de „politician” atât de hulită de el, ca şi de admiratorii săi. Şi asta dacă luăm în considerare doar campania furibundă pe care a început-o tocmai în preajma alegerilor.

Vedem prea repede şi oriunde icoane şi sfinţi la care ne grăbim să ne-nchinăm şi prea târziu să le scuipăm şi teamă mi-e că transforma-ne-vom dintr-o gloată de moaşe într-o raclă cu moaşte.

Îmi pare că suntem un popor credincios, dar lipsit de spirit.

Thursday, October 13, 2016

Schnaps de Orodel

Aflu cu întârziere, îngrijorătoare în ceea ce priveşte cariera mea de lucrător la aprozar, că fiul lui Christoph Daum a fost angajat de FRF ca cameraman. Ca cameraman, evident că plodul selecţionerului iubitor de artă nu s-a făcut şi nici nu se va face remarcat vreodată pentru că cameramanul federaţiei fiind nu-l va pândi niciodată pe vreun tricolor când se duce în bălării să pupe vreo pupăză.

Recunosc faptul că în vară am crezut că vine neamţul la naţională cu tot cu ideile lor strălucite care i-au împins să facă maşini precum BMW, astfel încât să aibă toţi cocalarii din România cu ce se mândriiiiii (fără număr, fără număr). Dar Christoph Daum a venit cu fiu-său, atât de capabil încât îl trage seniorul după el să câştige şi el vreo mie de euro pe lună, cam cât să-i dea FRF-ul?

Eu înţeleg că Regele Carol I, care la o lună de la înscăunare a scris jurământul cu mâna lui în limba română şi franceză, l-a uns moştenitor pe Ferdinand, nepot de-al său, dar primul rege al nostru, cum a venit, a pus bazele a ceea ce s-a numit România Mare, pe când mustăciosul joacă în continuare cu Stancu. Da, da, Stancu ăla descoperit de Piţurcă.

Apropo de Piţurcă, ăsta nu s-a dus şi el cu plodu în Arabia, ca antrenor secund? S-a dus, ca să-l lecuiască pe netot de patima păcănelelor, moştenită probabil de la ilustrul său tată.


Şi de asta zic, nu mai e nici nemţii ăştia ce era odată, ori Oelsnitz e Orodelul Germaniei. În plus, parcă şi în România au rămas numai BMW-uri ursuleţ.

Tuesday, October 04, 2016

Boue qui reste

Încet, încet, toamna îşi intră în drepturi :)) Poetic nu? Realitatea va fi însă alta. Mai ales pentru mergătorii de Bucureşti, specie pe cale de dispariţie, dacă ne uităm la numărul automobilelor ce se înghesuie pe străzi aşa cum se întorceau vacile de la păscut când eram eu mic la Iepureşti. Pentru că mergătorii de Bucureşti ştiu foarte bine cum e să iei la pas străzile capitalei pe vreme ploiasă. În Londra, Paris, probabil şi Kuala Lumpur, nu-i o nenorocire dacă dă cu apă de sus. Scoţi umbrela o pui deasupra a ceea ce ar trebui să se numească ţeastă, cap, diblă, ticvă, tărtăcuţă, dovleac, bostan şi te duci la treaba ta. Ajuns la faţa locului faci schema din filme clasice cu pantofii stersi pe pantoloni în partea gambelor, o scuturi, umbrela, şi eşti ca nou.

Păi nu. În Capitala europeană Bucureşti că mergi fie şi 100 de metri prin ploaie tot trebuie să treci prin cel puţin 3 băltoace pline de zoaie. Asta după ce în loc de 100 de metri ai parcurs 300 pentru a putea să le ocoleşti pe celelalte 20 de băltoace. Omenirea şi-a trimis reprezentanţi pe Lună acum jumătate de secol, cred, bănuiesc, şi de-al dracu nu gugălesc, uite că mi-a ieşit şi o rimă, iar noi, cum de-am reuşit noi şi mai ales ce căutăm în ceea ce se cheamă UE, nu suntem în stare să facem nişte trotuare drepte. Nu operaţii pe creier, pe alea le facem, nu olimpiade internaţionale de fizică cuantică, pe alea pe mai câştigăm. Nu. Trotuare pe care să nu stea apa. Cam ceea ce făceau romanii acum 20 de secole şi pe care noi le distrugem acum ca să se îmbogăţească asfaltangii.

Eu mai spun doar atât, îmi voi scoate din nou la lumină galoşii de cauciuc pe care i-am achiziţionat acum câţiva ani şi mi-i voi trage peste pantofi.


Ah, şi încă ceva – din Buletinul Societăţii istorico – arheologice “Bucureştii vechi” 1930-1934 aflu că acum aproape un secol un francez mucalit a spus că Bucarest vine de la Boue qui reste. Dar aceasta era, evident, o calomnie.