Friday, February 17, 2017

Vox clamantis in deserto. Textul unui francez, scris în 1822, despre România în 2017

Profesorul francez F. G. Laurencon a stat 12 ani în Ţara Românească, timp în care a deprins şi tainele limbii noastre. În 1822 a publicat lucrarea “Nouvelles observations sur la Valachie, sur ses productions, son commerce, les moeurs et les coutumes des habitants et sur son gouvernement, suivies d'un précis historique des evenements qui se sont passes dans cette province en 1821, fors de la revolte de Theodore et de l'invasion du prince Ipsilanti, par un temoin oculaire” din care mi-am permis să selectez câteva paragrafe. Cunoşteam în parte parte istoria noastră milenară, dar nici prin gând nu-mi trecea că am putea folosi acelaşi atribut pentru moravurile, obiceiurile, firea noastră. Aşadar, musiu Laurencon, silvuple (orice asemănare cu realitatea contemporană este pur întâmplătoare):

Caracteristici generale, methne, obiceiuri

„Romanii sunt indeobste un popor bland si putin aplecat spre rele. Au multa desteptaciune fireasca si auzi adesea copii improvizand pe faimosul lor refren Frunza verde de maslin" cantece care nu sunt lipsite de idei vesele spirituale. Injuraturile lor sunt de o obscenitate extrema si femeile le folosesc tot atat de mult ca barbatii insisi as zice, in ceea ce se numeste lumea buna. Taranilor romani le place foarte mult jocul mai presus de toate, rachiul de prune de care fac mare abuz. Servitutea in care se afla asupririle exercitate asupra lor i-au facut sireti fatarnici. Este vina carmuirii si nu a lor. Incolo sunt molatici foarte lenesi. Hrana le este foarte simpla malai fiert in apa cu putina sare pe care iI numesc malai sau mamaliga si branza; iata mancarea lor obisnuita. Mananca rar carne”.

„Forma atat de vicioasa a carmuirii lor ii sileste sä se foloseasca de unele expediente care, in oricare alta tara, ar fi socotite falsitate si duplicitate. Trebuie sa fii iscusit pentru a insela pe agentii care cauta sa insele ei insisi carmuirea suprema si tiranica de care atarna toti. De altfel in ochii unui observator este un spectacol destul de ciudat aceasta lupta intre administrati si subadministrati”.

“Asa cum am spus mai sus, majoritatea boierilor mari tin la ei dascali de limba greaca; unii au profesori de limba franceza. Dar ceea ce arata putinele for cunostinte si lipsa de discernamant este faptul ca adeseori prefera unui francez adevarat, care isi cunoaste bine meseria, un grec, un italian, chiar un neamt ca sa predea copiilor lor aceasta limba. Judecati ce pronuntie buna dau elevilor lor si jargonul ciudat pe care-l baiguie acestia. De la o vreme muzica parea sa fie la pret. Se vedeau maestri de vioara, de ghitara, de flaut Si de pian, dar din picina nepasarii sau delasarii obisnuite domnisoarele care se ridicasera la inaltimea unui cadril sau a unui vals se credeau de pe acum muziciene desavarsite si se margineau la atat. Indeletnicirile serioase sunt inexistente. Este chiar rar sa gasesti o carte in mainile boierilor sau ale sotiilor lor. Toate gandurile celor dintai se indreapta spre intrigile carmuirii, spre barbi si slujbe, cele ale sotiilor catre cochetarie si usuratate”.

„Iarna functioneaza clubul nobil sau cazinoul si mai multe altele de mana a doua. Cateodata, dar foarte rar, boierii dau baluri particulare. Muzica nationala este alcatuita din viori, dintr-un fel de ghitara (sau semitamburina turceasca) pe care o zgarie cu o bucata de corn subtiat, cat si din nai, de care stiu bine sa se foloseasca pentru a asurzi urechile. Jocul national este un fel de hora, in care te legeni Incet, facand la fiecare masura un pas mic la stanga sau la dreapta intorcand fata dupa pasi. Melodiile sunt destul de frumoase, dar dansul este foarte monoton. Oameni din popor joaca uneori „albaneza", despre care se spune ca ar fi vechea pirica. La cluburi nu se cunoaste decat cadrilul valsul. Acolo se aduna jucatorii de faraon, de ruleta si de loterie”.
„Marea placere a boierilor si a cucoanelor este sä se plimbe cu caleasca, de dimineata pana seara, pe strazile Bucurestilor. Mai cu mot este sa te duci dupa siesta la Herastrau, balta aflata la o jumatate de leghe de oras. Nu gasesti acolo decat un chiosc si nici un copac. La moda este totusi sa te duci sa respiri praf sau sa mergi sa scuipi in balta ca sa faci cercuri. Nu-ti vine sä crezi dar asa se intampla. In spatele Mitropoliei se afla promenada de la Filaret, unde nu se duce decat norodul, duminicile si in zilele de sarbatoare. Este foarte placuta, plantata cu alei destul de frumoase cu trei bazine de apa la mijloc. In partea dinspre Brosteni sau mahalaua tabacilor sunt o multime de circiumi, locul obisnuit de intalnire al betivilor.

Femeile

„Se spune ca boieroaicele romane sunt cam cochete Si dornice de aventuri; este o simpla barfa. Este adevarat ca te-ar uimi cheltuielile pentru imbracaminte si luxul lor care desigur intrece in mai multe privinte pe acela al doamnelor din primele capitale ; caci diamantele si rochiile din casmir adevarat sunt podoaba for obisnuita. Moda de la Paris este urmata cu strictete si croitoresele straine nu duc lipsa de lucru. Pacat ca sexul gentil, inzestrat in aceste locuri cu trasaturi atat de frumoase si cu forme atat de incantatoare, nu primeste nici una din binefacerile educatiei. Boieroaicele romance intrunesc multa desteptaciune fireasca, cu o mare vioiciune; cu putina osteneala ar putea sa se as la intrecere cu tot ce este mai distins la europeni. Daca nu reusesc in aceasta, vina este a parintilor”.

Spicuiri din descrierea unor conaţionali
„In toate orasele ceva mai mari sunt evrei, mai ales la Bucuresti. Practica unele meserii, ca gravori de peceti, geamgii, tinichigii etc. Ei schimba de asemenea bani. Erau unele pravalii asortate ca acelea ale lipscanilor. Se spune ca in ultima vreme indivizii din clasa de jos a acestui neam erau spionii turcilor si ca au pricinuit multe nenorociri in capitala prin denunturile lor. Imi ramane sa vorbesc de tigani. Se fac Inca cercetari din ce tara au venit aceste populatii nomade, care au moravuri atat de ciudate si o limba cu totul deosebita. Multi s-au asezat in Tara Romaneasca si sunt de doua feluri. Tiganii robi, care slujesc la stapanii lor ca slugi, vizitii, bucatari, chiar si femeile ca servitoare. Acestia sunt albi sau cel putin de o culoare mai putin intunecata si mai bine crescuti decat ceilalti, dar mereu aplecati spre lene si furt. Sunt boieri care au cateva sute din acesti tigani si principele Brancoveanu are paisprezece pana la cincisprezece mii. E ingaduit stapanilor sa -i maltrateze, sa-i vanda, sa-i dea, Intr -un cuvant sa faca cu ei ce vor. Ceilalti sunt tiganii ratacitori, care traiesc tot timpul in corturi din rogojini proaste sau in paduri. Au pielea oachesa, foarte oachesa, sunt zdrentarosi, ei, nevestele si copiii lor si seamana Intru totul cu niste talhari. Nu esti in siguranta daca treci singur pe langa una din satrele lor. Traiesc impreund claie peste gramada, ca animalele, fara sä tina seama nici de varsta, nici de rudenie. Mananca toate mortaciunile pe care le gasesc; intr-un cuvant cu adevarat este hoarda cea mai murdara si mai infama care exista. Sunt fierari, spoitori de tingiri; multi dintre ei sunt zlatari si trebuie chiar sä faca, in fiecare an la 1 ianuarie, un dar de doua mii de galbeni in praf de aur doamnei. Unii se aduna in cete de lautari. Mai ciudat ca acesti tigani ratacitori sunt liberi si nu depind decat de un dregator al principatului... Acesti tigani n-au renuntat nici la meseria de ghicitori si de ursari, punand sa joace in sunetul unei scripci proste si al unei tamburine. Au placutul privilegiu de a fi calai cand e vorba sä bata la falanga pe vreunul din confratii lor sau sa spanzure, o fac cum nu se poate mai bine. Cu totii sunt hoti invederati, mai ales de cai, o multime din acesti netrebnici umplu mereu ocnele si inchisorile oraselor. Nu cred sa aiba nici cea mai mica cunostinta de vreo religie”.


Despre biserică şi obiceiuri ale credinţei
„Clerul din Tara Romaneasca este format din mitropolit sau arhiepiscop, sef suprem cu resedinta Ia Bucuresti; si are tribunalul sau ecleziastic, care n-ar trebui sa depinda decat de el, dar care este de asemenea sub influenta domnilor; apoi din trei episcopi, anume cel de Ramnic, de Arges si de Buzau (...) Este greu sa gasesti in Europa un cler mai nestiutor, mai superstitios mai dedat desfraului decat cel din Tara Romneasca. Intalnirile lor obisnuite, dupa slujba bisericeasca sunt la carciumi in locurile de perditie. Demnul respectabilul mitropolit Igantie, care din nefericire pentru aceasta tara, n-a ocupat scaunul arhiepiscopal decat doi ani, a vrut sa curme aceste abuzuri infiintand Ia Bucuresti un seminar. Imprejurarile I-au silit sa plece in 1812 planul Iui n-a fost urmat”.

“Romanul este nespus de superstitios. Crede in strigoi, in vedenii, sunt multe femei batrane care o fac pe vrajitoarele, n -as zice ca numai la oamenii de la tara, ci si in orase, la boierii de rangul intai. Sa ne aducem aminte ca romanii aveau o mare veneratie pentru vrajitoarele din Tesalia şi pentru cele din Dacia”.
Despre infrastructură

„Este de asemenea vina administratiei ca nu sunt poduri, nici barci (cu unele exceptii) pe rauri. Se trece prin vad, cu riscuri si primejdii, mai ales daca a plouat la munte. Se stie ca in 1812, fiul faimosului Suvorov s-a inecat in Ramnic, care de obicei e un mic torent. Se intampla adesea asemenea accidente”.
„Sunt doua spitale, unul la intrarea de nord a orasului, celalalt la manastirea Coltea”.

„Bucurestii n-au decat un teatru mic. 0 trupa germana l-a ocupat timp de trei ani; lucru uimitor caci boierii sunt foarte nestatornici si schimbatori. In toamna lui 1820 a venit o trupa italiana care a fost si ea imprastiata de tulburarile din 1821”.
Concluzia, ca un baros după ceafă

În loc de concluzii, francezul publică zicerile profetice ale unui boier cu care se împrietenise pe perioada şederii sale în zonă: „Pe buna dreptate veti deplange, mi-a spus el, soarta patriei mele. Dupa ce vreme de secole a indurat atatea rele, acum s-a ajuns la culme. Marturisesc ca este putin si greseala noastra; dar cauzele principale ale nenorocirii noastre sunt bogatia pamantului nostru stramosesc si pozitia noastra geografica. Vesnic suntem obiectul poftei unuia din statele puternice si a carui autoritate inclina intr-un chip atat de ciudat incat nu stim niciodata sub ale carui legi traim. Aceasta permanenta ciocnire de interese face ca in propria noastra tars sä nu fim decat unelte oarbe ale acelei puteri care pentru moment poate avea mai multa pondere in Europa. Niciodata nu suntem noi insine. V-am spus ca este si vina noastra, va voi explica in continuare de ce. Daca am fi fost intotdeauna uniti si daca am fi formulat cu tarie dorinta noastra de a ne tine de capitulatiile cu Poarta, oricat de rele erau de altfel, am fi fost la adapost de toate aceste nenorociri. Dandu-ne principi greci din Fanar, Poarta ne-a pus la indemana samanta discordiei noastre, a neintelegerilor dintre noi. Care din noi va sacrifica binele tarii pentru a place principelui si pentru a dobandi de la el functii si ranguri. Impinsi de el spre aceasta tinta a ambitiei noastre, trebuia firesc sa-i stoarcem si noi pe tarani, ceea ce, chiar si fara ultimele evenimente, insemna, mai devreme sau mai tarziu, ruina noastra completa. Adesea unele puteri mari ne-au intins o mana de ajutor, dar aceasta nu era decat de moment, iar noi ne comportam fata de generalii si agentii lor ca fata de domni, ceea ce neutraliza tot binele pe care l-am fi putut astepta din acest ajutor care, de altminteri, nu era dezinteresat. Privind lucrurile din oricare punct de vedere, nu vad scapare pentru Tara Romaneasca, daca Provindenta nu ne vine in ajutor. Asezati pe ruinele Inca fumegande ale nenorocitelor noastre patrii, iata rugamintea ce putem adresa tuturor suveranilor: 0, voi arbitri pe pamant ai destinelor umanitatii! 0, voi puternici monarhi care, la mai multe congrese succesive, ati binevoit sa puneti pe temelii intarite de dreptate si umanitate linistea si bunastarea popoarelor, care au fericirea de a trai sub legile vostre; binevoiti, ilustri suverani, sa aruncati ochii comiseratiune asupra nefericitei Tari Romanesti ca ea sä devina odata obiectul inteleptelor voastre deliberari. Cerul sä vä inspire pentru sentimentele generoase, care va fac sa sariti cu atata forta in favoarea tuturor celorlalte natiuni ale Europei. Trebuie sa fim mereu priviti ca nefcand parte din marea familie europeana si mereu sa slujim drept prada primului venit, sä ne despoaie si sa ne ruineze? Fie ca dispozitiile supreme ale intelepciunii voastre sa Implineasca nestiinta noastra, lipsa noastra de clarviziune! Binevoiti a ne acorda un guvern care sa ne asigure drepturile, proprietatile si existenta, amenintate in fiecare clipa. Daca, din ratiuni pe care nu ne este Ingaduit sä le deslusim, va trebui sä depindem mereu de cel sub care traim azi, cel putin, in numele umanitatii, aveti mila, sugerati-i sentimente de bunavointa fata de noi; vechile noastre capitulatii sä fie reInnoite, imbunatatite si, daca este posibil, sa fie puse sub garantia tuturor guvernelor impreuna; sa fim scapati de orice subguvernare formata din indivizi interesati datorita scurtei sederi in patria noastra care profita pe cat pot ruinand-o pe rand si in toate chipurile; sa fim, de asemenea, izbaviti de orice influenta strains precumpanitoare care, singura, nu ne poate aduce decat nenorociri si, intr-un cuvant, sa nu depindem decat de congresul general. Tara Romaneasca, recunoscatoare pentru asemenea binefaceri de seama, se va stradui sa ajunga demna, cu ajutorul unor institutii liberale in folosul agriculturii, artelor si comertului si prin aceasta va putea deveni o membra mai folositoare a marii familii . Iata, domnule, care sunt in general dorintele boierilor nostri cei mai intelepti si mai legati de binele tarii lor; dar cred ca vocea mea va fi ca aceea a sfantului Ioan: Vox clamantis in deserto”.
*sursa lucrării este volumul "Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea" - serie nouă volumul 2. Poate fi consultat la www.digibuc.ro

Wednesday, February 08, 2017

Ghid practic - Cum scrii un discurs pentru preşedinte. Cum scrii o poveste



(Acest text a fost scris împreună cu un copil de 8 ani, care la scurt timp după şi-a continuat activitatea şi a filmat un videoclip, şi cu preşedintele statului România)
video

Pentru că luni am ajuns târziu acasă iar marţi dimineaţa, când s-a trezit ea, eu plecam la serviciu, n-am avut timp de joacă. Seara, când am venit, aş fi scris ceva, dar îi promisesem că ne jucăm. Şi i-am zis, bine, hai că ne jucăm de-a Cum putem să scriem o poveste? Cum? Îmi spui tu ce trebuie să cuprindă o poveste, şi eu scriu. Bine, zice fata. Personaje, ai nevoie de personaje.
„Domnule Președinte al Senatului,
Domnule Președinte al Camerei Deputaților,
Doamnelor și domnilor parlamentari,
Doamnelor și domnilor musafiri,
M-aș fi adresat și Guvernului, dar este ocupat. Dar nu-i bai, la ei am fost deja.
Sunteți un nou Parlament și mă bucur, chiar mă bucur mult, că ați avut răbdare să stați în sală să mă așteptați și vă mulțumesc pentru primirea foarte frumoasă! Noilor parlamentari și vechilor parlamentari, vă doresc deopotrivă succes și un mandat plin de realizări!”
Şi cum trebuie să fie personajele astea. Păi, unele bune şi atele rele. Ca să fie mai atrăgător.
„Aş fi vrut astăzi, în condiţii normale, la început de mandat, să vă vorbesc despre lucruri importante pentru România. Aş fi putut să vă vorbesc despre Centenar. În 2018 vom sărbători 100 de ani de când există statul român modern. Aş fi putut să vorbesc poate despre proiectul de ţară. Cu toţii - şi dumneavoastră, şi dumneavoastră, şi dumneavoastră - ne dorim în definitiv o Românie puternică şi prosperă. Cu toţii ne dorim ca României să îi meargă mai bine, dar vremurile nu sunt obişnuite şi suntem în plină criză. Sute de mii de români protestează în stradă, naţiunea e în alertă, e vie, e atentă şi e foarte nemulţumită. O importantă cercetare sociologică realizată în ultimele trei zile arată că aproape 80% dintre români consideră că ţara merge în direcţia greşită”.
Şi, ce se întâmplă? Păi, ca să fie interesantă povestea trebuie să fie… nu distracţie, stai că nu-mi vine cuvântul. Trebuie să fie şi ceva rău. Trebuie să fie aventură. Intrigă?, întreb. Ce să facă, să se lupte? Da, să se lupte cei buni şi cei răi.
„Doamnelor şi domnilor, cum s-a ajuns aici, la numai o lună după alegeri?
În 11 decembrie, PSD a repurtat o mare victorie. Dar după aceea, doamnelor şi domnilor, cu o ciudată strategie tip kamikaze a intrat în coliziune frontală cu o parte însemnată a societăţii româneşti. A promis în campanie ceva şi în primele zile s-a apucat de altceva. «Pohta ce aţi pohtit», grija ce aţi avut-o se vede că nu a fost ce a declarat în campanie. Nu prosperitatea poporului român a fost prima prioritate. Grija primă a fost să vă ocupaţi de dosarele penalilor, şi românii sunt indignaţi şi revoltaţi!
Asta este situaţia, unii mulţumiţi, unii nemulţumiţi! Ce facem? Dragilor, ce facem? Care sunt soluţiile, care este marja de manevră pentru a ieşi din acest impas? Retragerea Ordonanţei 13 şi, eventual, demiterea chinuită a unui Ministru este cu certitudine prea puţin. Alegeri anticipate sunt în această fază prea mult.
Asta este marja de manevră. Cine trebuie să vină cu soluţia? Păi în mod natural cel care a creat problema, PSD!”
Şi, cine sunt mai importanţi, cei buni sau cei răi? Amândoi, mă loveşte răspunsul. Mda, nu prea e bine, gândesc. Dar cu cine ţin copii?, plusez. Cu cei buni. Şi de ce ţin copii cu cei buni? Nu ştiu, pentru că sunt buni? Mda, nu ajungem unde vreau eu. Dar, dintre cei buni, se face vreunul remarcat? Da, cel mai bun. Cum îi zice, ăsta… lider? Nu, erou, erou. Cum e ăsta, maistru Ioda. El a fost cel mai bun, pentru că l-a învins pe Darc Veidăr cel adevărat. Vrei să caut cum se scrie Darc Veidăr? Nu, răspund. Şi din poveştile româneşti, care e personajul bun? Făt cel Frumos, ăsta Făt Frumos. Da, în orice poveste e unul bun, care face chestii bune.
„Doamnelor şi domnilor,
Preşedinţii celor două Camere... Aţi obosit deja? Ghinion!
Preşedinţii celor două Camere - care, nu ştiu, au rămas? Au rămas! - încearcă să acrediteze în spaţiul public ideea că eu nu aş digera rezultatul votului şi că eu aş încerca să fac ceva ca să întorc acest rezultat şi afirmă în spaţiul public că aş dori răsturnarea guvernului legitim.
Nu! Fals! Aţi câştigat, acum guvernaţi şi legiferaţi, dar nu oricum! Nu oricum! România are nevoie de un guvern puternic, nu de un guvern care cu sfială execută ordinele de la partid. România are nevoie de un guvern care lucrează transparent, care guvernează predictibil, la lumina zilei, nu noaptea, pe furiş.
Legiferaţi pentru România, daţi legi bune pentru România, nu pentru un grup de politicieni cu probleme! Conduceţi, cei care aţi câştigat alegerile, dar conduceţi responsabil!”
Şi ce face ăla bun? Păi ori salvează pe cineva, face ceva bun.
Asta îmi doresc eu pentru România şi asta, cred, îşi doresc românii. Asta este întrebarea, ce fel de naţiune vrem să fim. Şi pentru a afla realmente voinţa suverană a poporului român, voi convoca acest referendum. Aştept de la Parlament răspunsul la solicitarea mea. Imediat după primirea răspunsului, voi convoca referendumul.
Probabil aţi urmărit imaginile de la demonstraţiile care au avut loc în ultimele zile, multele demonstraţii care au avut loc în ultimele zile. Cea mai mare în Bucureşti, în Piaţa Victoriei, dar şi în multe, multe alte localităţi din România, din străinătate, au fost demonstraţii ample, localităţi unde nu a fost nicio demonstraţie la Revoluţie. Incredibil!
Imaginea aceea splendidă din Piaţa Victoriei cu telefoanele iluminate, cred că o ştiţi cu toţii. Iată, când politicienii au încercat să ducă democraţia în coridoarele întunecate, românii au ieşit în stradă şi au readus lumina în procesul democratic.
Democraţia trebuie ţinută vie, democraţia trebuie apărată zi de zi, revigorată! Democraţia nu este niciodată de la sine înţeleasă şi pentru multă democraţie este nevoie de multă educaţie, şi îi felicit pe părinţii care şi-au dus copiii în Piaţa Victoriei pentru o lecţie autentică de democraţie!”
Cum, în ce fel salvează? Ţi-am zis, salvează pe cineva. Îi salvează pe oameni, pentru că ăia răi voiau să facă ceva. Se luptă cu ăia răi.
Şi, cine câştigă? Ăla bun sau ăla rău, depinde. Ai văzut tu poveste în care câştigă ăla rău?, întreb. Nu, scuze, ăla bun câştigă mereu.
Doamnelor şi domnilor,
Să păstrăm aşadar democraţia vie şi ţara curată, la propriu şi la figurat, pentru generaţiile care vin după noi, pentru viitorul României!
Vă mulţumesc!”
Şi povestea cum se termină? Câştigă ăla bun, nu ai auzit? Apoi îşi ia tableta şi se uită la filmuleţe, “cum să faci tot felul, biscuiţi să pui cana pe ei să nu murdăreşti, mai devreme era cum să faci o pernă, tot felul… Sau, uite, cum să faci sticăre”.
Şi ce ai scris, îmi citeşti? Păi am scris ce am vorbit noi şi ce s-a întâmplat în politică în ultimele zile. Adică Ioda cu Darc Veidăr?
Dar pentru că lupta dintre bine şi rău a continuat pe holurile Parlamentului, după discursul preşedintelui în Parlament şi cu siguranţă va mai continua, am întrebat: Auzi, dar, stai mă, cine decide care e bun şi care e rău? Păi ăla bun câştigă. Aaa

Thursday, February 02, 2017

Nimic important de la proteste, e vorba doar de un fulg de zăpadă

Rămân pentru câteva minute în izmenele ce le avusesem pe sub pantaloni şi despre care nu prea pot spune că şi-au făcut datoria în orele petrecute în faţa guvernului. Dau drumul la televizorul atârnat aproape de tavan, pe peretele din bucătăria spartă pentru a mări spaţiul, fără autorizaţie, şi îmi torn un păhar de ţuică, făcută de tata undeva pe la 50 de grade, “ca să simţi ceva”, din tescovina de la strugurii cumpăraţi astă-toamnă. Se duce pe gât ca şi cum ar arde drumul aerului, îmbâxit de gazele lacrimogene trase în piept cu vreo oră în urmă. Văd la televizor că ăştia încă se bat, şi nu înţeleg cum de se întâmplă asta, pentru că atunci când am plecat eu piaţa se golise; nu mai puteai respira din cauza gazelor lacrimogene. Însă nu mai durează mult, e trecut cu vreo jumătate de oră de miezul nopţii. Simt nevoia să mănânc ceva gras şi îmi tai două felii de slănină afumată din frigider pe care o tai mărunt, mai mult din superstiţie, să nu mi se facă rău. O mănânc cu pâine şi mai beau un pahar de ţuică.

Aş vrea şi eu uneori să simt profund, să mă mă preocupe şi pe mine nevoile ţării, ale societăţii în general, să am gânduri legate de actul de justiţie, dar mă surprind de fiecare dată când mă gândesc la lucrurile astea, dezamăgindu-mă profund. Pentru că eu aş ieşi în stradă să protestez pentru că n-am unde să mă tratez în caz că vine vreo boală peste mine. Sau că integritatea copilului meu este pusă în pericol zi de zi la şcoală din cauza suprapopulării, mai ceva ca în orice penitenciar românesc, survenite în urma şpăgilor pe care le dau alţi părinţi ca să prindă un loc la o şcoală bună, devenită de fiţe, dar care, altfel sunt revoltaţi de corupţia din ţară. Mă gândesc că aş mai ieşi pentru introducerea obligativităţii educării tinerilor. Şi nu mă refer la tinerii frumoşi, ci la ăia mulţi din mahalale, care îl duc pe Florin Salam pe culmile gloriei şi pe aceiaşi oameni în fruntea ţării de atâta timp. Aş ieşi pentru un nivel de trai mai bun, aş ieşi pentru un sistem educaţional demn de anii pe care îi trăim. În fine, aş lupta pentru legiferarea termenului românism, da, după modelul turcesc, astfel încât anti-românismul să poată fi condamnat. Aşa cum a păţit Orhan Pamuk, când a fost acuzat de anti-turcism, pentru că a recunoscut genocidul armean. Dar aşa sunt, mă gândesc mereu la lucruri mărunte, şi în România nu contează lucrurile mărunte.
Întrebarea câţi sunt? aproape mă obsedează iar informaţiile care circulă pe net, 150 de mii, 200 de mii, mă aruncă într-un decor splendid, cu fântână arteziană care ţâşneşte din gura unui delfin ce stă în coadă, la o nuntă de boşi iar mesenii aruncă fără număr peste lăutari. Mă gândesc logic că atunci când e meci important pe Arena Naţională, cu 55 de mii de locuri, bulevardul Basarabia e plin ochi de la metrou Muncii, până la stadion, vreo doi kilometri. Două Arene Naţionale nu ştiu dacă ar încăpea în Piaţa Victoriei, dar cred că pe acolo. Mă decid totuşi să dau o roată pieţei, să văd până unde se întinde marea de oameni şi să-mi dezmorţesc picioarele din bocanci. Mă dureau de ger. Ajung doar până la muzeul Antipa, de unde nu mai puteam înainta şi mă întorc. Decid că ar fi cam 100 de mii şi nu înţeleg cu şi-ar fi închipuit un patron de pizzerie că ar ajunge chiar şi 30 de pizza sosite în piaţă din solidaritate cu protestatarii la atâta puhoi de lume.

Mă întorc în faţa Guvernului, în spatele cordonului de jandarmi. Văd un copil, un băieţel de până în patru ani, cu mama de mână şi cu un tricolor în celaltă. E speriat, sau poate derutat, nu ştiu, dar în mod cert nu ştie ce caută la 10 şi ceva noaptea lângă un gard de fier, după care stăteau nişte jandarmi cu căşti negre pe cap. Zâmbeşte la telefonul mamei când aceasta i-o cere şi încearcă să fluture steguleţul. Mă gândesc că în majoritatea democraţiilor europene doamna ar fi fost reclamată diferitelor organizaţii de protecţie a copiilor, din spirit civic. La noi se numeşte turnătorie şi nimeni nu face aşa ceva. Un protestatar mă vede urmărind scena şi îmi spune şmechereşte de după cordonul de jandarmi, eu aflându-mă cu spatele la Palatul Victoria şi el cu faţa, “Stai liniştit boss, în zona asta e totul în regulă. Te-am ginit că eşti de-al lor, şi arată spre jandarmi, chiar dacă eşti îmbrăcat în civil”. Îi zâmbesc şi decid să nu-i răspund, ghicind şi o anume agresivitate în glasul lui. Şi nu m-am înşelat. Acelaşi individ îi spune unei colege două minute mai târziu: “Ooo, domnişoara ziaristă, lua-mi-ai un interviu”. Nu ştiu dacă ar fi pus liniuţele corect, dar ştiu ce i-am răspuns eu: “Lua-mi-ai tu relatarea în care abuzez de hiperbole”. În gând, am spus că era agresiv nejustificat.   
Vin oare galeriile alea? Din ce mi-a spus un prieten cu prieteni ultraşi ar cam trebui să apară, de la meciul ăla de handbal de la sala Dinamo, “dar nu în mod organizat, ştii tu de ce”. Ştiu eu. Mă anunţă mai târziu că a aflat că ar fi şi ceva olteni, ceva rapidişti şi sudul de la Steaua. Dar nimic organizat. Jandarmii ştiu şi ei că vor veni, de vreme ce trupele lor speciale, aşa-numitele “ţestoase”, stau grupate în zona dinspre Bulevardul Iancu de Hunedoara, care continuă Şoseaua Ştefan cel Mare. Se aprinde prima torţă şi îmi zic că au ajuns. Apoi petarde, fumigene, ăştia sunt. Imaginea protestatarilor, curios nume, se schimbă în vreo 20 de minute. De la pancarte cu mesaje ironico-hipsteriste se trece la scandări pe care le-am auzit pe stadioane. Şi oamenii scandează, sunt grupuri. Unul, fix în faţa intrării principale în curtea guvernului, îi cântă lui Dragnea: “În pădurea cu alune/ Aveau casă doi pitici/ Vine pupăza şi spune”. În locul Stelei era numele lui Dragnea şi rima doar din obligaţie. Am intuit că ar fi rapidişti. Îmi fac loc pe postamentul unui stâlp de iluminat dărâmat din colţul clădirii Guvernului, aşa cum bănuiesc că se găseşte în fiecare capitală europeană ce se respectă, să văd de unde se aruncă petardele. E un alt grup, ceva mai departe de cordoanele de jandarmi, probabil de la Dinamo. Şi ei scandează lozinci pe care le-am auzit pe stadioane, evident adaptate.  

Când aud mesajul jandarmeriei, în care era precizat mesajul “manifestare neautorizată” şi se cerea respectarea legilor, mi-am dat seama că va urma ceva haos. După alte câteva petarde şi două sticle, una căzută la vreo 5 metri de mine, spre nedumerirea mea şi a unui jandarm aflat mult mai aproape de traiectorie, câteva zeci de “ţestoase” îşi fac apariţia din curtea clădirii Guvernului. 5-6-7 petarde, apoi o ploaie de sticle, stai tată că nu-i de glumă, “ţestoasele” dau gardurile deoparte şi intră în mulţime. Câteva jeturi de gaz lacrimogen şi ceva duzini de bastoane fac loc. O fi plecat mămica venită în piaţă cu puştiul cu steguleţ să-i facă poze? Că mâine ăla mic se duce la grădiniţă. Hai mai în spate, că gazul nu te lasă să vezi prea bine ca să transmiţi pe telefon în redacţie, dar nici prea departe că nu mai vezi. Gluga paltonului peste căciulă o atenua vreun pic lovitura unei sticle? Dracu ştie, sper să nu aflu. Jandarmii urlă, presa în spate, bă, că după aia ziceţi că nu v-am protejat noi. Păi şi cum văd ce se întâmplă, măi omule?
Dimineaţă m-am trezit cu fesele reci, aşa cum mi se întâmplă de fiecare dată când merg la un meci, iarna, şi cu imaginea lui Ka în minte. Ka este personajul principal din cartea frumos intitulată “Zăpada” de Orhan Pamuk şi care asistă involuntar, blocat fiind într-un oraş de provincie înzăpezit, la un puci pus la cale de o trupă de teatru ambulant, transmis în direct de televiziunea locală ca pe un act artistic. Adaptând la nevoile noastre structura fulgului de zăpădă perfect creat de Ka în zilele petrecute la Kars prin intermediul celor 19 poezii aş fi aşezat axa raţiunii în continuarea imaginaţiei. Iar memoria ar fi trebuit neapărat să plece din centru către celelalte patru axe. Dar structura fulgului de zăpădă ţine de personalitatea fiecăruia.

Tuesday, January 10, 2017

Discuţii despre discuţii

Nu mai suport să aud discuţii despre ger, Dragnea, Firea, Ghiţă, PSD. Îmi vine să-mi iau câmpii. Şi să mă duc cu ei pe câmpii. Să nu mai aud nimic atât de “important” precum frigul, Dragnea, Firea, Ghiţă, PSD, etc. Mi-aş pune lacăt urechilor şi minţii, m-aş criogena până socitetatea în care trăiesc şi-ar reveni şi-ar reîncepe să respire, să zâmbească, să iubească, să trăiască.

Parcă niciodată, nici măcar pe vremea lui Ceauşescu, românii nu au fost mai clevetitori ca acum. Critica e constructivă, nimic de zis, dar nu pricep cum dracu să te scoli din pat cu gândul la Dragnea? Să te afeceteze atât de mult dinţii lui îngălbeniţi de tutun şi să toci toaaaată ziua subiectul “arzător”. Sau poate nu te afectează? Atunci de ce dracu mă disperi pe mine cu discuţiile astea? Ce rezolvi tu dacă pui 700 de postări pe zi cu Dragnea care e naşpa? Îl faci pe ăla de l-a ales să se zgârie pe ochi de ciudă? Nu, pentru că, ghici ce, nu e printre prietenarii tăi. Are alte treburi de rezolvat, e cu foamea în glandă şi s-a bucurat şi el de scutirile promise.

Unu de lângă mine se minunează de faptul că la noapte vor fi minus 6 grade! Şi câte dracu ar trebui să fie? 30 cu plus? Pare să aibă vreo 30 şi ceva de ani, dar mi se pare că a trăit degeaba dacă nu ştie că nu s-a născut în Africa. Şi dă-le dracu de grade că aş fi mai încântat acum să discut despre gradele dintr-o sticlă de vodka rusească.

De ce nu se duc copiii la şcoală, că ia uite, în Harghita se duc, şi acolo e polul frigului. Ghici, şi în Alaska se duc. Probabil. Dacă se duceau la şcoală, apărea o altă categorie, poate chiar aceeaşi, de discutari, care comentau că de ce se duc. Nu se duc pentru că nu se duc. Pentru că bucureştenii au votat-o pe aia şi aia aşa a decis. Şi dacă bucureştenii l-ar fi ales pe altul şi ăla ar fi decis să nu se ducă? Sau să se ducă. Nu ar fi fost acelaşi lucru?

Cum ţi-a păcălit Dragnea şi PSD-ul familia, parinţii, bunicii, străbunicii... Ăilanţi era mai buni. E un hoţ, PSD-ul e de căcat. Bă nu zic, aşa o fi, dar ghici ce. Am vrut democraţie şi asta e alegerea poporului. Poporului tău.

După ultimele luni am impresia că suntem fix cum suntem – vrem să trăim ca în Occident, dar trăim aici, vrem 25 de grade continuu, dar trăim tot aici. Cred că dacă ar lipsi ciorovăiala asta nici nu ne-am da seama că trăim.

Monday, December 19, 2016

A treia generaţie după Guliţî

„Spune-ţi şi voi ce a-ţi mai făcut”, este ultima propoziţie citită care mi-a zgâriat retina. Nu am putut din motive subiective să răspund că în ultima vreme am fost preocupat de ce anume a vrut să scrie poetul Ion Eminescu în ultimul vers al ultimei strofe din „Floare albastră”, „totul” sau „totuşi”. Pentru că a scris „totuşi”, dar având în vedere drama prin care trecea, despărţirea de iubirea sa, „totul” părea să fie cuvântul potrivit. Recunosc, nu am răspuns aşa de teama unei replici cu primele două versuri din poezia simbolului naţional: „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?”.

Dar, totuşi, ce vrea să fie acest „cocovan”, căutat asiduu de români pe motorul de căutare Google? Când îl vezi pentru prima oară te gândeşti că ai pierdut firul vremurilor pe care le trăieşti iar „boss” şi „bossulică” nu mai sunt la modă. A apărut acest barosan care are un van plin de cocoşei. Într-o lume dominată de valori conducând şifoniere pe roţi, de ce nu ar apărea şi un microbuz plin cu cocoşei de aur?  Că doar nu o fi vreun mocofan sau vreo cocotă. „Cocovan” e însă doar un amărât de cocoş franţuzesc gătit în vin, pe care l-am asimilat rapid ca fiind o mâncare de mare fineţe, după ce l-am văzut pregătit în una dintre emisiunile culinare care ne umplu serile la televizor. Asta numai pentru că vrem să ne relaxăm după ce am epuizat „Critica raţiunii pure” şi aşteptăm să înceapă „Un show păcătos” şi „Wowbiz”. Oare ce mai face Leo de la Strehaia? Dar Cruduţa?

De ce să mire într-atât de mult românizarea unui fel de mâncare franţuesc, când acum vreo şase ani un deputat, nu contează numele, era intrigat de faptul că TVR inventase un canal destinat judeţului Hunedoara, la o calitate High Definition (HD)? Ba mai mult, a fost el încurcat pluralul banalului şi românizatului „succes” de către un eurodeputat de marcă. De ce să mire ceaţa deasă din jurul bietului cocoş franţuzesc, citit la fel şi în engleză?

Probleme grave de limbă am fi avut dacă a doua cea mai populară expresie pe Google ar fi fost „rezultate la dac”, având în vedere că mai puţin ne interesează „bac”-ul decât legătura dintre reptilieni şi strămoşii noştri aflaţi la baza (n.n. – cacofonie intenţionat aleasă pentru textul în cauză) tuturor minunilor lumeşti. „Cum se face mămăliga pentru momeala la peşti” e normal să ne intereseze, aşa cum, cu siguranţă, pe vecinii noştri de sud de Dunăre îi pasionează modalitatea de conservare a castraveţilor în oţet care te scapă de mahmureală, pe care, evident, îi exportă în România şi, eventual, Rusia. În privinţa personalităţilor nu aveam cum să ratăm să aflăm cine este „cucuveaua mov”, pentru că noi ştiam că ea cânta odată la Palatul Cotroceni. Dar de ce e ea mov acum, e o întrebare cât se poate de legitimă. Iar despre „cine e invizibil” nu ar mai trebui discutat. Mulţi dintre noi ne-am dori să avem această calitate, în nenumărate ipostaze.

Dacă Mihai Eminescu, ditamai Luceafărul, ne-a lăsat dileme existenţiale legate de folosirea cuvintelor „totuşi” şi „totul” în una dintre cele mai frumoase opere ale sale, de ce poporul român să nu fie în stare să te pună pe gânduri când scrie „cocovan”, încercând să caute o reţetă franţuzească de cocoş cu vin pe „goagălul” renumitului Vanghelie? Până la urmă, de la Chiriţa Bârzoi cu al ei „furculision” a trecut doar 160 de ani. Suntem abia la a treia generaţie după Guliţî, iar poporul român e  suveran. Era cât pe ce să scriu cocovan.


Într-o lume în care în ultimii 26 de ani cultura şi educaţia sunt două domenii trimise la periferia informaţiei oferite publicului, nu e de mirare că suntem „tamburdinstrucsion”. Adio şi-un praz verde, mă duc să mai fantaxăsc şi eu prin târg, ca alţii.  

Friday, December 09, 2016

Educaţia politică şi pericolul democraţiei

Trecând peste şabloanele legate de vârstă, încerc de la un timp să fiu mai cumpătat, să nu mai critic atât, să încerc să înţeleg şi partea cealaltă, zburând cu totul din mintea mea ideea că deţin adevărul absolut. Ci e undeva pe la mijloc întotdeauna, că linia de mijloc ar fi cea care ar schimba într-adevăr lumea dacă ar fi urmată de toţi.
Nu, nu m-am pocăit. Pentru că fierb de furie când văd câte o declaraţie de genul „cei care vor sta acasă vor vota cu PSD”. Mai ales atunci când vine de la unul care mi-a şi ne-a, dar mai ales le-a, fost preşedinte 9 ani. Poate lumea nu se gândeşte, dar e grotesc ceea ce se petrece în România de care mulţi sunt mândri, cel puţin la nivel declarativ – Băsescu, un personaj de un grobianism mocirlos a condus ţara asta 9 ani, adică mai mult de 10 la sută din vieţile a peste 90 la sută dintre noi. Ceauşeascu a fost un rău, un demon, 25 de ani, iar ăsta a condus 9. Cu clanuri de ţigani, de interlopi cu maşini cât şifonierele, case cât palatele şi blonde proaste care au descoperit fericirea târziu, în apropierea zeghelor. Şi Băsescu vine şi-mi spune că voi vota PSD-ul dacă voi sta acasă, pentru că asistaţii social oricum vor vota partidul nutriei din Teleorman. Apropo, la capitolul „asistaţi social” intră şi EBA? Că mă gândesc că şi ea a avut nişte funcţii ocupate pe spatele unui reprezentant de frunte al statului, tac-su la vremea aceea. Cam câtă nesimţire să ai să spui că eu votez PSD-ul dacă stau acasă? Când tu ai făcut parte din acelaşi PSD pe vremuri, când tu ai fost primul din ţara asta care ai făcut parte din Internaţionala Socialistă. Ah, nu ştiaţi că Băsescu cel de dreapta a fost preşedintele primului partid din România post-revoluţionară care a făcut parte din Internaţională. Mda.
Voi sta acasă şi nu accept niciun fel de „critică” legată de „dreptul” meu de a vota. Pentru că, în democraţie aflându-mă, tot dreptul meu este să nu votez, dacă nu găsesc nimic de votat. E ca un joc. Dacă unii vor să sară de pe o stâncă într-un morman de rahat, e dreptul meu să nu particip la acest joc. PSD-ul nu are oameni care să poată să-mi atragă atenţia, în afara lui Dragnea, prin simplul fapt că seamănă cu Nikita Mihalkov iar palatul lui, rupt din Piaţa Roşie. PNL-ul îl strânge prea tare în braţe pe neurochirurgul Leon Dănăilă, care pare uşor abuzat. Iar jocul de-a tehnocraţia mi se pare pueril. În plus, nu mi se pare normal ca şeful guvernului care organizează alegerile să-mi spună să votez cu PNL şi USR. Pentru că nu mi se pare normal ca organizatorul alegerilor să îmi surâdă de pe panourile PNL. Chiar dacă e el răul cel mai mic, nu mi se pare că jocurile sunt făcute corect. Cum a picat şi USR, pentru motivul de mai sus, dar şi din incapacitatea mea de a înţelege cum de „un mare matematician” vrea binele poporului urmând tehnocratul prin mocirla politicii în loc să predea la marile universităţi ale lumii. Nu mai cred în Moş Crăciun, ce să fac... Iar despre alde alte partide şi partiduleţe nu prea are rost să vorbim. Mă mai gândesc la Elena Udrea ca la o opţiune. O opţiune de mers la spitalul de nebuni pentru cei care o au în vedere, şi nu-s puţini deloc.
Faza cu ţărişoara şi viitorul ei nu mă mai atinge. Consider că elita politică este oglinda societăţii şi că nu vom avea politicieni demni să fie aleşi decât atunci când noi ne vom face bine. Iar noi nu prea ne mai facem bine. Lipsa educaţiei din ultimii 26 de ani, la nivel general, nu-mi săriţi în cap spunându-mi că mai avem câţiva olimpici la matematică şi fizică, se reflectă perfect în nivelul de trai, şi nu mă refer la banul din buzunarul fiecăruia ci la tihna cotidiană, la confortul vieţii. Sunt 26 de ani de absenţă totală din vocabularul comun a unor cuvinte precum „patrie”, „neam”, „cinste”, „verticalitate”, „mândrie”. Dar nu mă refer la mândria tâmpă de a fi contemporan cu Simona Halep.
Nu ne mai facem bine pentru că în locul unor foşti comunişti, de teama cărora unii încă nu au scăpat nici după atâţia ani, noua clasă politică se apropie de aceeaşi dogmă, schimbând doar limbajul, unul mult mai greoi şi alambicat. Sunt aşa-zişii securişti de rit nou, care fac zilnic fracturi de limbă şi logică. În plus cuvintele simandicoase pe mine mă sperie.
Nu ne mai facem bine pentru că nimeni nu ar avea curajul în zilele noastre să afirme public, asumându-şi doctrina social-democrată şi nu partizanatul nătâng faţă de corectitudinea lui Liviu Dragnea sau a Gabrielei Firea, că votează PSD? Şi cu toate astea, PSD va câştiga duminică alegerile. Ar fi devorat, spulberat, iar leşul său, plimbat prin piaţa publică pentru a fi dat exemplu negativ, ar avea pe frunte ştampila „duşman al poporului”. Nu mai există înţelepciunea democratică de a accepta opţiunea celui de lângă tine. Cunosc oameni care ar renunţa la prietenie dacă ar afla că amicul lor ar vota PSD, ceea ce înseamnă că dispare însăşi ideea de democraţie.

O idee proastă de altfel. Da, ideea de democraţie. Acum 2400 de ani, un anume Socrate era condamnat la moarte şi silit să bea fiertura de cucută, printre vinovăţiile sale găsindu-se şi incriminarea noii orânduiri ateniene. Da, democraţia. „Tu, dacă ai avea o corabie, ai vrea să fie condusă de un navigator iscusit, sau de un oarecare cetăţean?”, a fost întrebarea cu acurateţe aproximativă a lui Socrate. Iar după răspunsul anticipat de toată lumea, Socrate ar fi spus că acelaşi model ar trebui aplicat şi cetăţii. Doar învăţaţii, în accepţiunea sa, având dreptul să voteze şi să conducă cetatea, dar nu dintr-o atitudine elitistă, ci punând drept primordială educaţia în spinoasa problemă a democraţiei. Iar principalul obiectiv al cetăţii ar fi trebuit să fie creşterea numărului de învăţaţi care ar fi urmat să aibă drept de vot, punându-se accent pe educaţie. Un fel de „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”. Dar asta ţine deja de un alt curent politic şi mi-e teamă să nu fiu hulit în piaţa publică. 

Thursday, October 27, 2016

Uau, ministrul Fondurilor Europene a lucrat pentru un stat nerecunoscut de România

Avem un nou ministru. Tehnocrat, evident. Ministrul Fondurilor Europene, Dragoş Cristian Dinu, până acum secretar de stat în acelaşi minister. 38 de ani, tânăr, vânjos, dornic de muncă, pus să scoată ţara la liman. Mă întrebam ce a muncit un om care a ajuns ministru plin la această vârstă şi aşa am ajuns la CV-ul domnului Dragoş Cristian Dinu. O descriere a activităţii atât de stufoasă, 7 pagini pline, încât iniţial am crezut că am dat peste o nuvelă sau ceva. Trebuie însă să recunosc – sunt un tont, eu nu înţeleg sensul a nici măcar 30 la sută dintre cele 28 de posturi ocupate de noul ministru în intervalul 1999-2016.

Ce face de pildă un „trainer” care se ocupă cu „Training pentru tinerii manageri publici în instrumentele de evaluare a politicilor publice şi tehnici. Metodologii pentru recenzii instituţionale funcţionale”? Până la un punct am înţeles, i-a format pe tinerii manageri publici. Ca să ce? Ce făceau viitorii manageri publici? Lucrau cu instrumente de evaluare a politicilor publice? Ce dracu e asta? Nu mai întreb ce sunt alea recenzii instituţionale funcţionale.

Prin 2004-2008 a lucrat la Secretariatul General al Guvernului, ca tehnocrat, evident, aşa cum mai devreme lucrase la Primăria Sector 2. Ce a făcut la SGG nu mai scriu că ocupă 2 pagini, iar cuvintele se repetă la nesfârşit, gestionare, analiză, elaborare, monitorizare, eficienţă, restructurare. Pfff, praf sunt. Nu înţeleg ce a făcut exact acolo. Mi se pare o meserie de neînţeles, sau poate am rămas eu în urmă, sunt depăşit de timpuri. Eu ştiam că un cizmar face pantofi, un croitor croitoreşte, un măcelar măcelăreşte. Ce a făcut noul ministru la SGG mi-e imposibil de descifrat. Astea sunt doar jumătate dintre atribuţiunile sale: “Gestionarea sistemului de planificare strategica implementat la nivelul administraţiei publice centrale din Romania - Analiza practicilor curente in procesul de elaborare a bugetului si conexiunea cu elaborarea politicilor publice; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 1, Componenta de Management) pentru toate liniile ministeriale; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 2, Componenta de programare bugetară); - Coordonarea procesului de elaborare a planurilor strategice de ministerele de resort; - Elaborarea planului strategic al Secretariatului General al Guvernului. Revizuirea funcțională la nivelul CG în România (problemele de management a politicilor) - Analiza structurilor existente la Centrul Guvernării; - Propuneri de restructurare pentru creșterea eficienței”.

Apoi a fost ceva consultant/expert planificare strategică în administraţia publică din Republica Moldova, dar de departe, cea mai interesantă poziţie a deminitarului mi s-a părut a fi tot de consultant/expert în administraţia centrală de la Pristina. Da, Kosovo. Nu înţeleg prea bine cine l-a plătit pentru “Evaluarea sistemului de planificare la nivelul central al administrației; - Evaluarea capacității cu respect la coordonarea politicilor - Analiza funcţională orizontală a coordonarii politicilor şi a sistemului de planificare strategica”, dar ştiu sigur că România nici atunci, 2008-2009, şi nici acum, nu recunoaşte independenţa statului Kosovo. Uau! Adică noi nu recunoaştem un stat, dar trimitem experţi să-i evalueze sistemul de planificare la nivelul central al adminstraţiei.

Printre cele 28 de posturi ocupate de Dragoş Cristian Dinu se mai regăsesc „Consultant planificare strategică pentru Analiza Funcțională a Centrului Guvernului”, “Expert cheie analize funcţionale”, “Lider de echipă”, “Expert internaţional Analiză Funcţională Administraţie Centrală” şi tot aşa. Până la 28!


Mă declar înfrânt şi în acelaşi timp revoltat de situaţia în care se găseşte această ţară de vreme ce avem specialişti formaţi la un nivel atât de înalt încât eu nici măcar nu pricep competenţele lor. Noua generaţie de profesionişti pare venită de undeva dintr-o altă galaxie, par a fi supraoameni, cu o inteligenţă nefirească şi plâng de mila acestui popor incapabil să se ridice măcar până la genunchiul broaştei al calificărilor lor profesionale. Pentru că aş vrea să văd un vox populi în rândul oamenilor care nu ştiu să răspundă la întrebarea “Pe ce continent trăim?”, intervievaţi fiind cu privire la ocupaţia noilor lideri.