Friday, July 29, 2016

Morţii nu poartă vişiniu



Mulţi cred că sunt dinamovist pentru că mă ocup de echipa asta cam de multicel ca ziarist. „Cum adică, mă, ai tăi? Păi tu nu eşti cu Dinamo?”, aud din când în când, pentru că de cele mai multe ori prefer să sufăr în tăcere. Mă, eu în principiu aş putea fi cu orcine, mă rog, mai puţin oricine, dar la noi, la rapidişti, nu e chestiune de alegere, ci de moştenire. Adică preluăm echipa de la taţii noştri. Ţin minte că, mic fiind, prin Rahova, de pe undeva de unde se vedea cimitirul Ghencea, în bloc eram doar vreo trei rapidişti, eu frate-meu şi Edi de la 8. Că şi la el, taică-său, tot ca tata. Restul, na, scuzabil, era a doua jumătate a anilor ’80. În vremurile alea, vorba lui Boanchiş, nici măcar poeţii nu mai aveau nume, se chemau la grămadă optzecişti.

Da, deci noi nu prea avem de ales, stai că ţin cu ăia că joacă finala cu Milan, stai că nu ştiu cum. Nu, aşa te-ai născut. Tata ne-a dus prima dată pe Republicii, parcă, nu cred că era Giuleşti, nu mai ţin minte, că eram cam mici, vreo 4 ani. Ştiu că erau gradene de lemn şi că se umplea terenul cu hârtii albe aruncate fix înainte de a începe meciul. Era startul carnavalului. Strângeau fotbaliştii 10 minute benzile de hârtie aruncate din tribună. Mai târziu, aveam să arunc şi eu role dn astea de hârtie care până p teren formau comete cu cozi lungi, de la casa de marcat de la Gostat-ul la care lucra mama, pe care le tăiam pe jumătate ca să-şi dubleze numărul. De ce carnaval? Păi să-ţi zic cum vorbea nea Goghe, un stelist bătrân despre Rapid, atunci când nu ne tachina că avem mai puţine puncte în clasament decât o gărăgăriţă pe spate. Dorino, îi zicea el mamei, sunt daţi dracu mă rapidiştii ăştia, mă mai iau io cu copii, da’ ştii cum sunt? De la începutul meciului şi până la final ei sar în sus şi strigă şi cântă, Dorino! Mda, nea Goghe, stelistul, cu urechile tocite pentru că fusese luptător în tinereţe.

Ce mai ţin minte, galeria de la a II-a cu Mincea în centru, sufletul galeriei de fapt, că la noi scanda tot stadionul, mai puţin peluza lipsă, tabela aia care de multe ori arăta ceea nu voiam să vedem, ţigăncile care vindeau seminţe când le lăsau miliţienii pntru că uneori le vânau prin tribune, nervii ălora mari cu înjurături de Giuleşti la final de meci, faptul că te pupai şi strângeai în braţe oameni pe care nu-i văzusei poate niciodată când Rapidul dădea gol şi sirenele trenurilor. Cine zice că un tren nu are viaţă şi e doar un morman de fiare greşeşte sau nu e rapidist. Păi trenurile, pe care uneori le vedeam în absenţa peluzei, vorbesc. Când Rapidul conducea sau câştigase deja, trenurile se bucurau şi ele, sunetul sirenelor era vesel, cristalin parcă şi încerca să imite tobele. Da, nelipsitele tobe din Giuleşti. Când Rapidul era condus sirena spunea foarte clar că fotbaliştii trebuie să se deştepte, să mişte dracu’ mingea că mâncăm bătaie. Iar dacă meciul era terminat şi mâncasem bătaie sunetul trenurilor era un vaiet lung şi sinistru. M-am gândit şi că ar fi putut fi o ceartă pentru cei care jurau să nu mai sufere pentru Rapid, dar la meciul următor reveneau toţi. 

Am fost şi cu unchiu-meu pe Ghencea, la marile lor meciuri din Europa, mai târziu, crescusem ceva. Bă, nu zic, ştiau fotbal ăia, era o maşinărie de pase, dar în peluze o tristeţe de parcă era un final de meci pe Giuleşti în care Rapidu’ mâncase bătaie. Juma’ de peluză, uneori de tribună, ocupată cu militari sau “concentraţi”, cum li se zicea celor în rezervă reactivaţi, cetăţeni paşnici, iar galeria se bucura de parcă era formată din domnişoare de pension. Cea mai dură strigare era aia cu “Uite-acuş, uite-acuş, vă dă două Lăcătuş”. Motivaţională maxim. Lui Boloni îi strigau “Doctore, doctore, unde eşti tu doctore?”. Şi când mai şi simţeai că e echipa ălora de-ţi dădeau 5 minute de desene animate, doar sâmbăta, la rubrica Vioricăi Bucur, în restul timpului aşteptând să dea două Lăcătuş, îţi venea să iubeşti echipa aia de numa-numa.

Mă rog, dar nici despre ăia nu voiam să vorbesc, că sunt mai vai de viaţa lor ca noi, nici pomana Rapidului s-o fac. Mă gândeam doar aşa, fiică-mea e mare deja, am apucat să o duc pe Giuleşti, cu tot cu oaia Finky (da, doarme zi de zi cu un pluş oaie pe numele amintit inventat), deci ştie că noi suntem rapidişti. Dar rapidiştii care au copii mai mici ce fac mai târziu? Dacă aş avea un băiat şi nu aş avea cum să-i arăt ce înseamnă Rapidul i-aş repeta zilnic că morţii nu poartă vişiniu. Sigur, sigur, într-o zi ar înţelege.

Friday, June 10, 2016

Toţi în galben


M-am săturat să mi se spună ce trebuie să mănânc, cât să beau (e bine totuşi că nu se face şi precizarea lichidului), cum să gândesc, să votez, cum să trăiesc. Dar mi-e imposibil să înghit sfaturile de iubire necondiţionată pentru echipa naţională. Nu vreau şi nu pot să fiu nici 12, nici 13. Pentru că nu găsesc motive.

Gândul bun mă îndeamnă să nu fiu negativist, apartenţa la grup fiind de-a lungul istoriei soclul civilizaţiei umane, specia evoluând tocmai datorită acestei capacităţi de a ne grupa, de a ne aduna, de a descoperi, de a construi, de a inventa. Împreună. Istoria e adevărată dar tocmai pentru că nu e trăită la prezent poartă acest nume iar eu am sentimentul de mulţi ani că niciunul dintre românii mei nu merită să fie predat în şcoală. Trăiesc însă aici şi voi muri aici, sper doar că nu cu ciuda că nu găsesc un grup alături de care să fiu “mândru”.

Nu pot să aparţin unui grup de susţinători ai echipei României care îşi descoperă latura naţionalistă cu precădere la meciurile cu Ungaria şi să strig cât mă ţin bojocii că mă sui pe mamele lor. Nu vreau să am nimic de-a face cu femeile alea. În plus, strigarea „Pe ei, pe ei, pe mama lor” mi se pare total nedreaptă – vrei să „o dai”, cum spun „băeţii”, cu adversarul, păi „dă-o parte în parte”! Ne legăm de mame? Nu pot să ţin cu echipa naţională alături de majoritatea “suporterilor” care părăsesc stadionul în minutul 70, la scorul de 0-0, sau de ăia care vor uita mâine cât de mândri au fost azi.

Nu vreau să fiu în aceeaşi galerie cu părintele colegului de clasă al plodului meu, care îşi parchează maşina cât trei şifoniere în faţa porţilor şcolii cu naturaleţea bovinelor ce opresc bolizii pe avarii pentru a-şi cumpăra ţigări. Vreau să găsesc exemple vii bune de urmat, pe care să le dau copilului, nu vreau să găsesc scuze penibile la întrebarea “Tati, tu de ce nu te duci la vot?” Aş vrea să-i pot spune de ce preşedintele ales pe Facebook face o vizită de 15 zile în Cipru şi nenumărate la Miami, dar nu se duce o zi la Paris să-şi facă selfie cu alegătorii care formau coadă anul trecut la secţiile de votare şi să reprezinte România la, probabil, cel mai important moment de imagine al anului.

Vreau să simt emoţia tribunelor de la finala Cupei României, când dinamoviştii s-au strâns mai mulţi doar pentru că a murit Ekeng. Vreau suporteri ca ăia de la ASU Politehnica Timişoara, nu să umplem Arena Naţională când Steaua joacă în Champions League. Vreau statornicie în susţinere. Nu vreau să ţin cu echipa la care joacă Torje, ăla care cânta acu’ câţiva ani “Steaua e numai una” şi care acu’ vrea să fiu eu 13. Vreau ca FRF să nu mai folosească sintagma “echipa noastră naţională”.


Vreau să fac măcar un pas şi să nu dau cu nasul de tricoul galben vândut de supermarketuri, toate, absolut toate, cu capital străin. Pentru că nu vreau să mă înveţe nimeni ce e patriotismul, în niciun caz comercianţii de bere şi vânzătorii de chiloţi. Şi dacă tot vrei să-mi vinzi chiloţi galbeni, măcar vopseşte-i cu maro în spate, ca să ne prezentăm cu o ţinută reprezentativă la marele bal ce începe astăzi. E fotbal, nu patriotism.

Friday, May 20, 2016

Nişte corcoduşe ciudate

"Mmm, ştii ce e ciudat? Că sunt ca nişte prune, numai că sunt corcoduşe". Ce vorbă o mai fi şi asta, nu ştiu, dar m-a distrat maxim şi am zis să o scriu, că sigur o să o uit, şi tu nu mai zic. Dar aşa ai spus.

N-ai încă opt ani şi de ce ţi-or plăcea ţie atât de mult corcoduşele nu ştiu. Alea acre. E jumătatea lui mai, sunt mari, au sâmburii tari deja, dar sunt acre cu crengi. Bunică-mea, străbunică-ta, ambele de fapt, le puneau la acrit ciorba. Adevărul e că mereu, de când erai mică mă disperai să-ţi scutur corcoduşii din parc. Poate şi eu sunt de vină, pentru că ţi-am dat ceea ce-mi plăcea şi mie şi nu cred că era tocmai indicat pentru un copil, după cum zicea bunică-ta Tunsa, mai ales nespălate din parc.

Azi am fost la ţară şi când ne-am întors, pe drum, după ce o lăsasem în drum pe bunică-ta Creaţa, m-ai întrebat dacă mi-a plăcut timpul petrecut împreună. Mi-a plăcut foarte mult întrebarea ta, dar în acelaş timp a fost ca un ciocan venit după ceafă. Pentru că eu tocmai la asta mă gândeam. Mi s-a părut că eşti mult mai matură pe moment, parcă ai fi fost de-o vârstă cu mine, parcă erai prietena mea singura capabilă să-mi citească gândurile.

"A fost superb, mi-a plăcut că erau multe flori, că era totul verde". Nu, nu eu. Tu. Pentru că eu ţi-am răspuns scurt, da, şi ţi-am întors întrebarea deşi era evidentă fericirea ta.Şi erai atât de obosită încât Creaţa a decis că "tac-tu mare te-a deocheat, să ştii tu". Adevărul e că am văzut-o în retrovizoare că ţi-a zis de deochi, s-a prefăcut că scuipă spre tine să plece răul, s-a închinat, după care parcă te-ai simţit mai bine. De fapt, chiar ai fost altfel, pentru că în loc să scriu textul ăsta am stat să-mi faci tu în cap "Cine e căţeluş drăguţ? Cine, cine, cine? Tu? Aaa, ce căţeluş drăguţ, meriţi o recompensă". Şi e târziu şi mâine te duc la şcoală la ore tulburători de mici.

Ai cules căpşune, multe. De fapt câte mai rămăseseră, pentru că noi, eu, tu şi buni Creaţa, am ajuns târziu, pe la 6 şi jumătate, şi între timp le culesese Creţu'. Te-ai minunat tot timpul, "Oaaa, uite buni câte sunt aici, pot să le culeg? Dar pot să le iau şi pe alea? Trebuie să-i dau şi lu' buni Tunsa şi lu' Sara (prietena ta mai mică de vizavi), că şi ea mi-a adus aseară. Auzi, să nu-i zici lu' buni Tunsa că am mâncat căpşune nespălate, dar uită-te şi tu că sunt curate, cred că a plouat pe ele". Bunică-ta te tachina, şi te întreba de unde dai tu atâtea căpşune dintr-un coşuleţ în care încăpeau vreo 100 de bucăţi, mici, nestropite, dar gustoase, pentru că voiai, am uitat să-ţi spun, să faci şi dulceaţă. Ai mâncat, ai cules, ai râs, ai pozat cu coşuleţul cu căpşune, apoi te-am şi filmat, vezi tu, dacă le mai găseşti pe undeva.

"Auzi, tataie, da' pot să iau şi eu nişte mazăre?" Bobul de mazăre era cât jumătate din bobul de mazăre, ca să ştii ce ai cules, cu ce păstăi ţi-ai umplut poala tricoului de ţi se vedea buricul. Le mâncai crude, mi-ai dat şi mie, erau dulci, prea dulci chiar. După aia am fost împreună la rozmarin şi oregano. Nu prea puteai să rupi tulipinile, că erai oarecum lemnoase, culegeai doar vârfurile ca un bucătar de-l vedem la tv. Apoi ai cerut voie, trebuie să-ţi spun că aveai o obsesie în a cere voie, să te duci să culegi corcoduşe. Da, alea care ciudat, erau ca nişte prune, numai că erau corcoduşe. Ţi-ai lărgit din nou tricoul. Apoi ai început cu florile, nu mai ştiai încotro să o apuci, de care să rupi. Alea sunt vişinii, e culoarea Rapidului, cum îţi spunea Creţu', ţi-a dat şi trandafiri, restul nu le cunosc.

Aş fi putut să scriu mai mult, să-ţi descriu, curtea, să poţi să vezi din nou pomii aliniaţi şi daţi cu var până la jumătatea tulipinei de Creţu', să-ţi reamintesc că nu ai apucat să te joci cu nisipul din curte pentru că erai prea preocupată de ceea ce ţi-am scris mai sus. Cât a durat?  Maxim o oră şi jumătate. O oră şi jumătate, în care după cum vezi, tu ai fost foarte fericită, bunicii tăi nu-mai-zic. Iar eu aveam parte de un cocktail, de ceea ce simţeaţi voi, cu amintiri, inclusiv olfactive (ştii bine cum miroase la ţară, mai ales dimineaţa şi seara), şi cu un nod în gât.

"Eşti prost, eşti un prost dacă nu scrii, pentru că  e foarte posibil ca şi ea să ajungă ca tine, să uite că e foarte probabil ca fericirea să vină din vânt, din pomi, din flori, din mirosul de ţară, din culesul căpşunelor, din bobul necrescut de mazăre, sau din corcoduşe acre, care sunt ca nişte prune". Asta mi-a spus gândul meu bun şi ţi-am scris.

Tuesday, March 29, 2016

Despre decenţă, sau de ce aplaudăm morţii?

Inţelepciunea unui grec, preluată de latini, ne-a învăţat să vorbim morţii doar de bine - De mortuis nihil nisi bene. Credinţa creştină ne-a îndrumat mai apoi către pioşenie în faţa morţii. Dacă nu plângi, măcar taci atât timp cât te afli în apropierea decedatului. Sunt momentele de linişte acordate memoriei celui trecut nu se ştie unde, trecut dincolo.

De la o vreme însă poporul nostru are nişte apucături bizare – aplauze pentru un mort. Că e vorba de un artist, poet, sportiv, orice, mortul trebuie aplaudat. De ce? De ce aplaudăm morţii? Aplaudăm moartea? Aplaudăm faptul că omul s-a prăpădit? Dacă te bucuri de moartea aluia, ce mai cauţi la înhumare? Nu, nu e asta sigur. Dacă ar fi fost aşa, am fi cumpărat petarde, fumigene, am fi dat drumul la manele la maxim.

Sau poate vrem să-l conducem pe defunct pe ultimul drum ca pe un actor la ieşirea din scenă? Asta ar fi uşor “plauzibilă”, dar mi-e greu să cred că poporul român este atât de subtil în gesturi şi gândire. Cred că este vorba de o împământenire (pură coincidenţă de limbaj) a unui gest incalificabil pentru creştini şi  grotesc pentru buna creştere şi durerea apropiaţilor mortului.

La meciul România- Spania, un întreg stadion, a dat dovadă de civilizaţie maximă în opinia unora, aplaudându-l pe marele dispărut Johan Cruyff. Asta după ce în timpul momentului de reculegere, un civilizat îl căuta pe Cristi. La Cluj, bă, leagănul civilizaţiei! Dacă era în Miticie mai ziceam.

Tot legat de înhumare, am inventat un alt obicei barbar – tapetarea geamurilor maşinilor cu pozele celor dispăruţi. Sub care scrise cu lacrimi sunt cuvintele prin care ne arătăm nemurirea “Nu te vom uita niciodată”. Ba da, îl vei uita, pentru că eşti om, aşa cum este foarte posibil ca şi tu să fii uitat mai devreme din cauza vizibilităţii reduse a traficului, pentru că ai geamul maşinii acoperit cu posterul amintit.

Într-un cimitir am mai văzut odată un banner cât la o galerie de fotbal, cu chipul unui mort şi cu acelaşi mesaj. Se putea vedea omul şi admiraţia de care încă se bucura de la un kilometru depărtare. Nimic despre obiceiurile barbare văzute la televizor, cu ţigani făcând grătare în cimitire – Să mănâncă şi morţii că e şi ei oameni.


Sunt multe gesturi pe care le facem într-o viaţă, dar atunci când plângem cu urlete, când aplaudăm frenetic vrem să fim auziţi de cei dispăruţi sau de semenii noştri încă în viaţă?

Wednesday, March 23, 2016

Povestea unei prinţese, Europa

E ca Sophia Loren, oricând ar putea poza în calendarul Pirelli. E la fel de seducătoare ca în vremea în care era răpită de Zeus şi dusă pe Insula Creta, unde a devenit, ca amantă, mamă de viitor rege. A trăit repede şi aprig, a avut bărbaţi de toate naţiile, i-a iubit pe toţi, şi pe copiii lor. I-a îngropat cu respectul cuvenit, i-a plâns şi a mers mai departe, a sedus din nou, s-a lăsat sedusă, a iubit şi a fost iubită. Adevărate războaie fratricide s-au purtat, fraţi din taţi diferiţi şi-au pus cuţitele la gât; i-a împăcat de fiecare dată, i-a iubit pe toţi copiii ei la fel, necondiţionat.

În tinereţe a iubit Mediterana şi prinţii ei civilizatori. S-a lăsat cuprinsă de frumos, de viaţa însăşi. Apoi a cochetat un timp cu misticismul, a auzit voci venite din cer care îi ordonau să-şi schingiuiască fiii ieşiţi din tiparele Creatorului. În viaţa ei a apărut mai târziu un prinţ arab venit de prin părţile ei. Şi s-a lăsat în braţele lui, beată de parfumul dulce al nopţilor cu lună plină, de ornamentele fin brodate în piatra palatelor de pe tărâmul natal. Dar a revenit la urmaşii primului său iubit, lăsându-se pradă orgoliilor acestora.

A prosperat, a ajuns o adevărată primă doamnă a întregii omeniri. Printre ultimii ei amanţi s-au numărat bărbaţi puternici, cu idei extremiste de păstrare a integralităţii şi onoarei ei. Cu greu erau acceptaţi în jurul său urmaşi ai prinţilor arabi. Până când pacea a venit din nou, iar ea şi-a arătat din nou dragostea pentru oameni, indiferent de rasa lor. Şi-a dorit armonie, dar a scăpat din vedere că arabii şi albii nu s-au schimbat de-a lungul timpului, că este imposibil ca aceste rase să convieţuiască paşnic, tocmai pentru că unii nu pot uita ce-au fost, iar ceilalţi nu pot trece peste ideile de supremaţie, fie că o recunosc sau nu.

În mitologia greacă, Europa a fost o prinţesă feniciană (actualul teritoriul al Siriei şi Libanului), răpită de Zeus şi devenită ulterior amanta acestuia. Unul dintre fiii lor a devenit regele Cretei.  

O întrebare rămâne nerostită: De ce nu au loc atentate pe teritoriul ultimului mare iubit al Europei?   

Friday, February 26, 2016

Anti Anti

Descopăr pe facebook, care mă surprinde în fiecare zi cu minunăţiile lui, un grup – anti antena 3. Bă eşti prost? Cum anti antena 3? Peste 7.000 de oameni s-au reunit într-un grup împotriva unui post de televiziune, deşi bănuiesc că magazinele nu le-au vândut televizoarele fără telecomandă? Şi nici nu cred că rcs&rds sau telekom le-a scos absolut toate celelalte canale din grilă.

Adică de ce dracu aş intra eu într-un astfel de grup, dacă urăsc Antena 3 atât de mult încât sunt anti? Dacă nu sunt interesat îl scot din grilă, îl pun la coadă, lângă cele 4 posturi maghiare. Ce să vorbesc cu oamenii care urăsc, ca şi mine, un post de televiziune? Ce subiecte dezvoltă? Bănuiesc că subiectele se învârt în jurul Antenei 3, nu? Dar dacă eu urăsc Antena 3, deci nu mă uit la postul în cauză, ce dracu vorbesc cu oamenii?

„Bă, băiatule, când îl văd pe Mircea Badea, deşi nu mă uit la emisiunile lui, îmi vine să sparg televizorul”, sau „Ce vorbeşti mă, mie, când soacră-mea vrea să se uite la telenovele dar io-l urăsc atât de mult pe Gâdea încât pun telecomanda sub cheie, îmi vine să vomit”. Aşa?

Ceea ce mi se pare mai grav decât apartenenţa stupidă a unor oameni care vor să demonstreze că au ceva în cap, dar nu sunt în stare să găsească rolul unei telecomenzi, este ura. Total nejustificată, pentru că, oricât am căutat nu am găsit niciun grup anti duck tv, anti agro tv, anti taraf tv sau anti superone HD. Şi pun pariu că în spatele oricărui post enumerat se găseşte câte un mogul care încearcă să facă jocurile cuiva.


Eu mă declar anti prostie, se bagă cineva?

Thursday, February 25, 2016

Ce facem dacă prindem o vrăjitoare şi mai ales unde îi tragem un şut

România are o curte, Curtea de Conturi pe numele ei, organism ce se ocupă cu controlul tuturor instituţiilor baştanului la al cărui buzunar contribuim toţi - statul român. Preşedintele Nicolae Văcăroiu, mda, acum o sută de glume răsuflate prin care să aflăm că de fapt îl cheamă Vodkaroiu, dă drumul la dulăi prin curtea statului şi ăştia verifică câţi şi în ce fel au cheltuit sau gestionat marafeţii mei, ai tăi, ai tuturor, instituţiile sau organele (absolut sublime cuvinte şi mai ales modalitatea de rostire a lor în media). 

Ca să n-o mai lungim, pentru că modul de acţiune este probabil cunoscut, preşedintele respectabilei instituţii a făcut la începutul acestei luni o analiză a activităţii dulăilor săi din ultimii 10 ani. Cifrele sunt insignifiante pentru un stat atât de bogat precum România - prejudiciu de 2,1 miliarde, am scris cu litere de teamă să nu greşesc, pentru care Curtea de Conturi a făcut 675 de plângeri către alte organe pentru începerea urmăririi penale, Parchet, DNA, DIICOT, PITICOT, STATU-PALMĂ-BABRĂ-COT, care şi câte or mai fi. Printre cazurile nerezolvate, pentru că recuperarea sumelor a fost o reuşită doar la mărunţişuri, se găsesc: Hidroelectrica cu 100 de milioane de euro, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România cu 46 de milioane, tot euro, Municipiul Buzău cu 30,7 milioane. Lista e lungă, astea sunt cele mai importante. 

Asta ca să mai spună cineva că nu mai e nimic de furat în ţară şi că de aia am trimis ciorditorii prin marile oraşe ale Europei. 

Mi-am adus aminte de o întâmplare dintr-o sală mare, dichisită, cu oameni citiţi, doctori, invitaţi împreună cu odraslele la un spectacol organizat în preajma unui Crăciun. Înainte ca Moşul să-şi facă apariţia cu desaga plină de coca-cola are loc o piesă de teatru pentru "micuţii" gingaşi. În cadrul reprezentaţiei, Făt Frumos o prinde pe Vrăjitoarea cea Rea şi cere ajutorul copiilor pentru a găsi cea mai bună pedeapsă pentru cotoroanţă. "Să o spânzurăm", zice unul din fundul sălii, "Să mănânce un măr otrăvit", îndeamnă o domnişorică nemulţumită probabil că doar fetele frumoase, gen Albă ca Zăpada au o aşa crudă soartă, "Să fie spintecată cu sabia", sare şi un viitor ninja. Şi tot aşa, care mai de care, copii şi-au arătat isteţimea. Se potolesc la un moment dat, când un puşti de 4-5 ani, cu ochelari rotunzi şi părul blond ciufulit, se ridică de lângă stimabila sa mamă, doamna doctor, şi ţipă sâsâit: "Să-i tragem un sut în Pi (contanta matematica a cărei valoare este raportul dintre circumferinţa şi diametrul cercului) zdă".

De când am aflat povestea îl tot caut pe puştiul ăsta. Ar fi bun pentru preşedinte, premier, dictator, ministru al justiţiei, preşedinte al ICCJ, toate la un loc, nu numai pentru că la vârsta lui a dat cel mai bun exemplu de pedeapsă, dar a identificat şi genul, feminin în cazul de faţă, al infractorului.