A treia generaţie după Guliţî

„Spune-ţi şi voi ce a-ţi mai făcut”, este ultima propoziţie citită care mi-a zgâriat retina. Nu am putut din motive subiective să răspund că în ultima vreme am fost preocupat de ce anume a vrut să scrie poetul Ion Eminescu în ultimul vers al ultimei strofe din „Floare albastră”, „totul” sau „totuşi”. Pentru că a scris „totuşi”, dar având în vedere drama prin care trecea, despărţirea de iubirea sa, „totul” părea să fie cuvântul potrivit. Recunosc, nu am răspuns aşa de teama unei replici cu primele două versuri din poezia simbolului naţional: „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?”.

Dar, totuşi, ce vrea să fie acest „cocovan”, căutat asiduu de români pe motorul de căutare Google? Când îl vezi pentru prima oară te gândeşti că ai pierdut firul vremurilor pe care le trăieşti iar „boss” şi „bossulică” nu mai sunt la modă. A apărut acest barosan care are un van plin de cocoşei. Într-o lume dominată de valori conducând şifoniere pe roţi, de ce nu ar apărea şi un microbuz plin cu cocoşei de aur?  Că doar nu o fi vreun mocofan sau vreo cocotă. „Cocovan” e însă doar un amărât de cocoş franţuzesc gătit în vin, pe care l-am asimilat rapid ca fiind o mâncare de mare fineţe, după ce l-am văzut pregătit în una dintre emisiunile culinare care ne umplu serile la televizor. Asta numai pentru că vrem să ne relaxăm după ce am epuizat „Critica raţiunii pure” şi aşteptăm să înceapă „Un show păcătos” şi „Wowbiz”. Oare ce mai face Leo de la Strehaia? Dar Cruduţa?

De ce să mire într-atât de mult românizarea unui fel de mâncare franţuesc, când acum vreo şase ani un deputat, nu contează numele, era intrigat de faptul că TVR inventase un canal destinat judeţului Hunedoara, la o calitate High Definition (HD)? Ba mai mult, a fost el încurcat pluralul banalului şi românizatului „succes” de către un eurodeputat de marcă. De ce să mire ceaţa deasă din jurul bietului cocoş franţuzesc, citit la fel şi în engleză?

Probleme grave de limbă am fi avut dacă a doua cea mai populară expresie pe Google ar fi fost „rezultate la dac”, având în vedere că mai puţin ne interesează „bac”-ul decât legătura dintre reptilieni şi strămoşii noştri aflaţi la baza (n.n. – cacofonie intenţionat aleasă pentru textul în cauză) tuturor minunilor lumeşti. „Cum se face mămăliga pentru momeala la peşti” e normal să ne intereseze, aşa cum, cu siguranţă, pe vecinii noştri de sud de Dunăre îi pasionează modalitatea de conservare a castraveţilor în oţet care te scapă de mahmureală, pe care, evident, îi exportă în România şi, eventual, Rusia. În privinţa personalităţilor nu aveam cum să ratăm să aflăm cine este „cucuveaua mov”, pentru că noi ştiam că ea cânta odată la Palatul Cotroceni. Dar de ce e ea mov acum, e o întrebare cât se poate de legitimă. Iar despre „cine e invizibil” nu ar mai trebui discutat. Mulţi dintre noi ne-am dori să avem această calitate, în nenumărate ipostaze.

Dacă Mihai Eminescu, ditamai Luceafărul, ne-a lăsat dileme existenţiale legate de folosirea cuvintelor „totuşi” şi „totul” în una dintre cele mai frumoase opere ale sale, de ce poporul român să nu fie în stare să te pună pe gânduri când scrie „cocovan”, încercând să caute o reţetă franţuzească de cocoş cu vin pe „goagălul” renumitului Vanghelie? Până la urmă, de la Chiriţa Bârzoi cu al ei „furculision” a trecut doar 160 de ani. Suntem abia la a treia generaţie după Guliţî, iar poporul român e  suveran. Era cât pe ce să scriu cocovan.


Într-o lume în care în ultimii 26 de ani cultura şi educaţia sunt două domenii trimise la periferia informaţiei oferite publicului, nu e de mirare că suntem „tamburdinstrucsion”. Adio şi-un praz verde, mă duc să mai fantaxăsc şi eu prin târg, ca alţii.  

Educaţia politică şi pericolul democraţiei

Trecând peste şabloanele legate de vârstă, încerc de la un timp să fiu mai cumpătat, să nu mai critic atât, să încerc să înţeleg şi partea cealaltă, zburând cu totul din mintea mea ideea că deţin adevărul absolut. Ci e undeva pe la mijloc întotdeauna, că linia de mijloc ar fi cea care ar schimba într-adevăr lumea dacă ar fi urmată de toţi.
Nu, nu m-am pocăit. Pentru că fierb de furie când văd câte o declaraţie de genul „cei care vor sta acasă vor vota cu PSD”. Mai ales atunci când vine de la unul care mi-a şi ne-a, dar mai ales le-a, fost preşedinte 9 ani. Poate lumea nu se gândeşte, dar e grotesc ceea ce se petrece în România de care mulţi sunt mândri, cel puţin la nivel declarativ – Băsescu, un personaj de un grobianism mocirlos a condus ţara asta 9 ani, adică mai mult de 10 la sută din vieţile a peste 90 la sută dintre noi. Ceauşeascu a fost un rău, un demon, 25 de ani, iar ăsta a condus 9. Cu clanuri de ţigani, de interlopi cu maşini cât şifonierele, case cât palatele şi blonde proaste care au descoperit fericirea târziu, în apropierea zeghelor. Şi Băsescu vine şi-mi spune că voi vota PSD-ul dacă voi sta acasă, pentru că asistaţii social oricum vor vota partidul nutriei din Teleorman. Apropo, la capitolul „asistaţi social” intră şi EBA? Că mă gândesc că şi ea a avut nişte funcţii ocupate pe spatele unui reprezentant de frunte al statului, tac-su la vremea aceea. Cam câtă nesimţire să ai să spui că eu votez PSD-ul dacă stau acasă? Când tu ai făcut parte din acelaşi PSD pe vremuri, când tu ai fost primul din ţara asta care ai făcut parte din Internaţionala Socialistă. Ah, nu ştiaţi că Băsescu cel de dreapta a fost preşedintele primului partid din România post-revoluţionară care a făcut parte din Internaţională. Mda.
Voi sta acasă şi nu accept niciun fel de „critică” legată de „dreptul” meu de a vota. Pentru că, în democraţie aflându-mă, tot dreptul meu este să nu votez, dacă nu găsesc nimic de votat. E ca un joc. Dacă unii vor să sară de pe o stâncă într-un morman de rahat, e dreptul meu să nu particip la acest joc. PSD-ul nu are oameni care să poată să-mi atragă atenţia, în afara lui Dragnea, prin simplul fapt că seamănă cu Nikita Mihalkov iar palatul lui, rupt din Piaţa Roşie. PNL-ul îl strânge prea tare în braţe pe neurochirurgul Leon Dănăilă, care pare uşor abuzat. Iar jocul de-a tehnocraţia mi se pare pueril. În plus, nu mi se pare normal ca şeful guvernului care organizează alegerile să-mi spună să votez cu PNL şi USR. Pentru că nu mi se pare normal ca organizatorul alegerilor să îmi surâdă de pe panourile PNL. Chiar dacă e el răul cel mai mic, nu mi se pare că jocurile sunt făcute corect. Cum a picat şi USR, pentru motivul de mai sus, dar şi din incapacitatea mea de a înţelege cum de „un mare matematician” vrea binele poporului urmând tehnocratul prin mocirla politicii în loc să predea la marile universităţi ale lumii. Nu mai cred în Moş Crăciun, ce să fac... Iar despre alde alte partide şi partiduleţe nu prea are rost să vorbim. Mă mai gândesc la Elena Udrea ca la o opţiune. O opţiune de mers la spitalul de nebuni pentru cei care o au în vedere, şi nu-s puţini deloc.
Faza cu ţărişoara şi viitorul ei nu mă mai atinge. Consider că elita politică este oglinda societăţii şi că nu vom avea politicieni demni să fie aleşi decât atunci când noi ne vom face bine. Iar noi nu prea ne mai facem bine. Lipsa educaţiei din ultimii 26 de ani, la nivel general, nu-mi săriţi în cap spunându-mi că mai avem câţiva olimpici la matematică şi fizică, se reflectă perfect în nivelul de trai, şi nu mă refer la banul din buzunarul fiecăruia ci la tihna cotidiană, la confortul vieţii. Sunt 26 de ani de absenţă totală din vocabularul comun a unor cuvinte precum „patrie”, „neam”, „cinste”, „verticalitate”, „mândrie”. Dar nu mă refer la mândria tâmpă de a fi contemporan cu Simona Halep.
Nu ne mai facem bine pentru că în locul unor foşti comunişti, de teama cărora unii încă nu au scăpat nici după atâţia ani, noua clasă politică se apropie de aceeaşi dogmă, schimbând doar limbajul, unul mult mai greoi şi alambicat. Sunt aşa-zişii securişti de rit nou, care fac zilnic fracturi de limbă şi logică. În plus cuvintele simandicoase pe mine mă sperie.
Nu ne mai facem bine pentru că nimeni nu ar avea curajul în zilele noastre să afirme public, asumându-şi doctrina social-democrată şi nu partizanatul nătâng faţă de corectitudinea lui Liviu Dragnea sau a Gabrielei Firea, că votează PSD? Şi cu toate astea, PSD va câştiga duminică alegerile. Ar fi devorat, spulberat, iar leşul său, plimbat prin piaţa publică pentru a fi dat exemplu negativ, ar avea pe frunte ştampila „duşman al poporului”. Nu mai există înţelepciunea democratică de a accepta opţiunea celui de lângă tine. Cunosc oameni care ar renunţa la prietenie dacă ar afla că amicul lor ar vota PSD, ceea ce înseamnă că dispare însăşi ideea de democraţie.

O idee proastă de altfel. Da, ideea de democraţie. Acum 2400 de ani, un anume Socrate era condamnat la moarte şi silit să bea fiertura de cucută, printre vinovăţiile sale găsindu-se şi incriminarea noii orânduiri ateniene. Da, democraţia. „Tu, dacă ai avea o corabie, ai vrea să fie condusă de un navigator iscusit, sau de un oarecare cetăţean?”, a fost întrebarea cu acurateţe aproximativă a lui Socrate. Iar după răspunsul anticipat de toată lumea, Socrate ar fi spus că acelaşi model ar trebui aplicat şi cetăţii. Doar învăţaţii, în accepţiunea sa, având dreptul să voteze şi să conducă cetatea, dar nu dintr-o atitudine elitistă, ci punând drept primordială educaţia în spinoasa problemă a democraţiei. Iar principalul obiectiv al cetăţii ar fi trebuit să fie creşterea numărului de învăţaţi care ar fi urmat să aibă drept de vot, punându-se accent pe educaţie. Un fel de „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”. Dar asta ţine deja de un alt curent politic şi mi-e teamă să nu fiu hulit în piaţa publică. 

Uau, ministrul Fondurilor Europene a lucrat pentru un stat nerecunoscut de România

Avem un nou ministru. Tehnocrat, evident. Ministrul Fondurilor Europene, Dragoş Cristian Dinu, până acum secretar de stat în acelaşi minister. 38 de ani, tânăr, vânjos, dornic de muncă, pus să scoată ţara la liman. Mă întrebam ce a muncit un om care a ajuns ministru plin la această vârstă şi aşa am ajuns la CV-ul domnului Dragoş Cristian Dinu. O descriere a activităţii atât de stufoasă, 7 pagini pline, încât iniţial am crezut că am dat peste o nuvelă sau ceva. Trebuie însă să recunosc – sunt un tont, eu nu înţeleg sensul a nici măcar 30 la sută dintre cele 28 de posturi ocupate de noul ministru în intervalul 1999-2016.

Ce face de pildă un „trainer” care se ocupă cu „Training pentru tinerii manageri publici în instrumentele de evaluare a politicilor publice şi tehnici. Metodologii pentru recenzii instituţionale funcţionale”? Până la un punct am înţeles, i-a format pe tinerii manageri publici. Ca să ce? Ce făceau viitorii manageri publici? Lucrau cu instrumente de evaluare a politicilor publice? Ce dracu e asta? Nu mai întreb ce sunt alea recenzii instituţionale funcţionale.

Prin 2004-2008 a lucrat la Secretariatul General al Guvernului, ca tehnocrat, evident, aşa cum mai devreme lucrase la Primăria Sector 2. Ce a făcut la SGG nu mai scriu că ocupă 2 pagini, iar cuvintele se repetă la nesfârşit, gestionare, analiză, elaborare, monitorizare, eficienţă, restructurare. Pfff, praf sunt. Nu înţeleg ce a făcut exact acolo. Mi se pare o meserie de neînţeles, sau poate am rămas eu în urmă, sunt depăşit de timpuri. Eu ştiam că un cizmar face pantofi, un croitor croitoreşte, un măcelar măcelăreşte. Ce a făcut noul ministru la SGG mi-e imposibil de descifrat. Astea sunt doar jumătate dintre atribuţiunile sale: “Gestionarea sistemului de planificare strategica implementat la nivelul administraţiei publice centrale din Romania - Analiza practicilor curente in procesul de elaborare a bugetului si conexiunea cu elaborarea politicilor publice; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 1, Componenta de Management) pentru toate liniile ministeriale; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 2, Componenta de programare bugetară); - Coordonarea procesului de elaborare a planurilor strategice de ministerele de resort; - Elaborarea planului strategic al Secretariatului General al Guvernului. Revizuirea funcțională la nivelul CG în România (problemele de management a politicilor) - Analiza structurilor existente la Centrul Guvernării; - Propuneri de restructurare pentru creșterea eficienței”.

Apoi a fost ceva consultant/expert planificare strategică în administraţia publică din Republica Moldova, dar de departe, cea mai interesantă poziţie a deminitarului mi s-a părut a fi tot de consultant/expert în administraţia centrală de la Pristina. Da, Kosovo. Nu înţeleg prea bine cine l-a plătit pentru “Evaluarea sistemului de planificare la nivelul central al administrației; - Evaluarea capacității cu respect la coordonarea politicilor - Analiza funcţională orizontală a coordonarii politicilor şi a sistemului de planificare strategica”, dar ştiu sigur că România nici atunci, 2008-2009, şi nici acum, nu recunoaşte independenţa statului Kosovo. Uau! Adică noi nu recunoaştem un stat, dar trimitem experţi să-i evalueze sistemul de planificare la nivelul central al adminstraţiei.

Printre cele 28 de posturi ocupate de Dragoş Cristian Dinu se mai regăsesc „Consultant planificare strategică pentru Analiza Funcțională a Centrului Guvernului”, “Expert cheie analize funcţionale”, “Lider de echipă”, “Expert internaţional Analiză Funcţională Administraţie Centrală” şi tot aşa. Până la 28!


Mă declar înfrânt şi în acelaşi timp revoltat de situaţia în care se găseşte această ţară de vreme ce avem specialişti formaţi la un nivel atât de înalt încât eu nici măcar nu pricep competenţele lor. Noua generaţie de profesionişti pare venită de undeva dintr-o altă galaxie, par a fi supraoameni, cu o inteligenţă nefirească şi plâng de mila acestui popor incapabil să se ridice măcar până la genunchiul broaştei al calificărilor lor profesionale. Pentru că aş vrea să văd un vox populi în rândul oamenilor care nu ştiu să răspundă la întrebarea “Pe ce continent trăim?”, intervievaţi fiind cu privire la ocupaţia noilor lideri.

Moaşele Sfântului Cioloş

Suntem un popor de credincioşi, e clar, nu avem nevoie de filmuleţe cu femei posedate duse pe braţe de organe să pupe moaştele pentru a-şi reveni. Ne uităm pe statistici şi vedem clar că două treimi dintre noi considerăm că un politician care nu crede în Dumnezeu nu e bun de ales. Cum ar mai fi câştigat vreodată Emil Constantinescu preşedinţia în faţa lui Ion Iliescu, dacă nu ar fi pus la final de campanie electorală celebra întrebare „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”. Iar nepocăitul s-a codit.

Doar 3,5 la sută dintre noi nu cred în existenţa lui Dumnezeu (oare eu cred dacă-L scriu cu majusculă?), dar în acelaşi timp, 33 la sută neagă fiinţa fratelui celui rău, dacă e să gândim în stil bogumilesc. Adică există un procentaj de 30 la sută dintre noi care crede că Dumnezeu există, dar Diavolul nu? (ar fi trebuit să scriu diavol cu minusculă?) Păi ce credincioşi sunt aştia? Că te învaţă de existenţa necuratului din primele zile de religie predată în şcoală.

Mă rog, ideea clară e că suntem un popor credincios şi de asta ne puteam da seama mai simplu după numărul bisericilor sau dacă mergem cu autobuzul trei staţii din care riscăm să coborâm fără vreun ochi, scos de sfânta treime a zilelor noastre- închinăciunile colegilor, frânele şoferului şi gropile noastre ale tuturor. Amin.

Noi credem întotdeauna, şi dacă nu e vizibil e din cauza necredinţei noastre, în existenţa unei făpturi, nu neapărat cerească, poate fi şi dintre noi, care va veni odată pe un cal alb şi ne va scoate la mezat. Noi am ajuns la stadiul la care erau iudeii, şi sunt, aşteptându-l pe Mesia. Dar în viziunea noastră, aproape colectivă, acest Mesia care ar avea rolul să îndeplinească o minune mai omenească, şi anume să ne scoată din rahat, învăţându-ne lucruri simple şi foarte creştine, pentru că noi ar trebui mai degrabă să ne aplecăm către latura educativă a religiei noastre şi mai puţin către racla cu moaşte, este fiecare ales sau numit în fruntea ţării.

Până mai acum ceva ani ne-am închinat la privirea piezişă şi plină de înţelepciune a unui marinar netot şi i-am pupat chelia până am patinat pe propria noastră salivă. Apoi l-am umplut de salivă, ceea ce ar fi trebuit de la început.

Mai târziu ne-am închinat la „domn străin”, rămaşi undeva cu mintea la sfârşitul secolului XIX când Carol străbătea pentru prima dată noroaiele noastre. Şi ţara a fost luată înapoi, dar parcă e pe cale să-l dezeificăm şi pe singurul profesor din România capabil să-şi achiziţioneze 6 case din salariul de dascăl. Scuze, două salarii de dascăl.

Iar de ceva vreme ne-am transformat, ca naţie vorbesc, în moaşa celei mai noi icoane la care să ne închinăm, Dacian Cioloş. Un tehnocrat, care conduce un Guvern spre deloc tehnocrat, doar dacă iau în considerare un singur nume, Vasile Dâncu, care, atenţie la ce zice Oracolul cronicăresc, se va transforma cândva în Gabriel Oprea II. Cioloş, un „salvatore della patria” care la aproape un an de guvernare nu a lăsat impresia că ar putea depăşi condiţia de „politician” atât de hulită de el, ca şi de admiratorii săi. Şi asta dacă luăm în considerare doar campania furibundă pe care a început-o tocmai în preajma alegerilor.

Vedem prea repede şi oriunde icoane şi sfinţi la care ne grăbim să ne-nchinăm şi prea târziu să le scuipăm şi teamă mi-e că transforma-ne-vom dintr-o gloată de moaşe într-o raclă cu moaşte.

Îmi pare că suntem un popor credincios, dar lipsit de spirit.

Schnaps de Orodel

Aflu cu întârziere, îngrijorătoare în ceea ce priveşte cariera mea de lucrător la aprozar, că fiul lui Christoph Daum a fost angajat de FRF ca cameraman. Ca cameraman, evident că plodul selecţionerului iubitor de artă nu s-a făcut şi nici nu se va face remarcat vreodată pentru că cameramanul federaţiei fiind nu-l va pândi niciodată pe vreun tricolor când se duce în bălării să pupe vreo pupăză.

Recunosc faptul că în vară am crezut că vine neamţul la naţională cu tot cu ideile lor strălucite care i-au împins să facă maşini precum BMW, astfel încât să aibă toţi cocalarii din România cu ce se mândriiiiii (fără număr, fără număr). Dar Christoph Daum a venit cu fiu-său, atât de capabil încât îl trage seniorul după el să câştige şi el vreo mie de euro pe lună, cam cât să-i dea FRF-ul?

Eu înţeleg că Regele Carol I, care la o lună de la înscăunare a scris jurământul cu mâna lui în limba română şi franceză, l-a uns moştenitor pe Ferdinand, nepot de-al său, dar primul rege al nostru, cum a venit, a pus bazele a ceea ce s-a numit România Mare, pe când mustăciosul joacă în continuare cu Stancu. Da, da, Stancu ăla descoperit de Piţurcă.

Apropo de Piţurcă, ăsta nu s-a dus şi el cu plodu în Arabia, ca antrenor secund? S-a dus, ca să-l lecuiască pe netot de patima păcănelelor, moştenită probabil de la ilustrul său tată.


Şi de asta zic, nu mai e nici nemţii ăştia ce era odată, ori Oelsnitz e Orodelul Germaniei. În plus, parcă şi în România au rămas numai BMW-uri ursuleţ.

Boue qui reste

Încet, încet, toamna îşi intră în drepturi :)) Poetic nu? Realitatea va fi însă alta. Mai ales pentru mergătorii de Bucureşti, specie pe cale de dispariţie, dacă ne uităm la numărul automobilelor ce se înghesuie pe străzi aşa cum se întorceau vacile de la păscut când eram eu mic la Iepureşti. Pentru că mergătorii de Bucureşti ştiu foarte bine cum e să iei la pas străzile capitalei pe vreme ploiasă. În Londra, Paris, probabil şi Kuala Lumpur, nu-i o nenorocire dacă dă cu apă de sus. Scoţi umbrela o pui deasupra a ceea ce ar trebui să se numească ţeastă, cap, diblă, ticvă, tărtăcuţă, dovleac, bostan şi te duci la treaba ta. Ajuns la faţa locului faci schema din filme clasice cu pantofii stersi pe pantoloni în partea gambelor, o scuturi, umbrela, şi eşti ca nou.

Păi nu. În Capitala europeană Bucureşti că mergi fie şi 100 de metri prin ploaie tot trebuie să treci prin cel puţin 3 băltoace pline de zoaie. Asta după ce în loc de 100 de metri ai parcurs 300 pentru a putea să le ocoleşti pe celelalte 20 de băltoace. Omenirea şi-a trimis reprezentanţi pe Lună acum jumătate de secol, cred, bănuiesc, şi de-al dracu nu gugălesc, uite că mi-a ieşit şi o rimă, iar noi, cum de-am reuşit noi şi mai ales ce căutăm în ceea ce se cheamă UE, nu suntem în stare să facem nişte trotuare drepte. Nu operaţii pe creier, pe alea le facem, nu olimpiade internaţionale de fizică cuantică, pe alea pe mai câştigăm. Nu. Trotuare pe care să nu stea apa. Cam ceea ce făceau romanii acum 20 de secole şi pe care noi le distrugem acum ca să se îmbogăţească asfaltangii.

Eu mai spun doar atât, îmi voi scoate din nou la lumină galoşii de cauciuc pe care i-am achiziţionat acum câţiva ani şi mi-i voi trage peste pantofi.


Ah, şi încă ceva – din Buletinul Societăţii istorico – arheologice “Bucureştii vechi” 1930-1934 aflu că acum aproape un secol un francez mucalit a spus că Bucarest vine de la Boue qui reste. Dar aceasta era, evident, o calomnie.

Fericirea ultimilor pocăiţi

În ultima vreme a apărut o nouă modă printre oamenii cu bani. Şi vorbesc de oameni cu bani, nu despre ăia care muncesc pentru bani. Oameni care erau în stare acum câţiva ani să cheltuiască peste sute de mii de euro pentru un shopping mic la Paris, la hotel de nşpe stele. Mă refer la ăia care mergeau cu două maşini pe stradă, una pentru ei şi una pentru scaunul alb tapiţat cu piele albă de care nu se despărţea.

Îmbogăţiţii României, faţă de care, să fim bine înţeleşi, nu am vreun sentiment de ură proletară pentru simplul fapt că senzaţia de durere în dos faţă de avuţia lor e mult mai intensă. Aşadar, puţin îmi pasă cât au, care e valoarea lor cuantificată în bani aruncaţi fără număr sau în maşini albe, denumite stupid gip. Apropo, că mi-am adus aminte de gip, acu mai mulţi ani, un ziarist scrisese ceva despre un condamnat în dosarul Microsoft şi ăsta îl sună şi-i spune: Beei, tu te iei di Coculeana (adică nevată-sa), mă? Tu te iei di Coculeana? Ti calc cu jipu pi gât, mă, ti calc cu jipu pi gât!

Ce mă enervează e moda asta la care mă refeream, de a se întoarce cu faţa la popor, către greutăţile vieţii, cu o pronunţată compasiune faţă de nevoiaşi, de copiii orfani şi de ursuleţii de pluş. Lipsă. Una blondă, cu poşete atât de multe şi de scumpe încât putea să-şi cumpere apartamente sau vile, dar nu şi-a luat pentru că avea şi din astea prea multe, o arde cu fericirea pe plaiurile patriei pozându-se alături de ciobănaşi virili. Sau poate doar fericiţi, nu ştiu. Găsi ea, de la înălţimea tocurilor de 15 cocoţate în cele mai luxoase penthouse-uri, fericirea lucrului mărunt, iubirea de Dumnezeu şi compasiunea amărâţilor de se bucurau acum câţiva ani de venirea unui camion de galoşi cu toc, via Dragonul Roşu, din motiv de campanie electorală.

Altul, cam din aceeaşi categorie, moare brusc de grija cuminţeniilor României care au wc-ul în curtea şcolii, hăt departe. Iar omul despre care vorbesc, acum câţiva ani, îşi construia în sediul firmei pe care cu onor o conducea o budă proprie şi personală, pentru că nu putea să se uşureze alături de angajaţii săi. Dintr-o dată, omul cu maşina modificată, una de 9 locuri în care plantase doar două fotolii (eu în locul lui aş fi încercat aceeaşi schemă dar într-un tractor cu două remorci), este foarte afectat de greutăţile poporului pe care le-a descoperit subit. Mie mi se pare că dacă îi dăm drumul uşor pe cracul pantalonului, miroase groaznic a ipocrizie.

Şi cel mai mult mă enervează ipocrizia asta a noilor pocăiţi ai României pentru că vine într-un moment de restrişte pentru ei, în perspectiva coliviei pe care au cunoscut-o doar pentru 30 de zile. Arest total nejustificat, pentru că nu ei ar fi pericolul social în orice ţară am trăi.


Dar apogeul, culmea, Everestul nemulţumirii mele, este atins atunci când văd câţi oameni apreciază astfel de baliverne urât mirositoare. Şi mă mai mir că o manea atât de frumoasă, Dani Mocanu – Am bani de mă enervează, are peste 7 milioane de vizualizări. 

Firea-i a dracu de Adminitraţie Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti

Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, instituţie în subordinea Primăriei Capitalei. Are un număr de 677 de angajaţi, Bă!!! 677 de angajaţi, vă daţi seama? Şi au 11 parcuri în administrare. Dacă ar ieşi ăştia în parc, ar reveni câte 61 de angajaţi în fiecare parc. Ar trebui să arate toate ca grădinile de la Schonbrunn. Dar are 37 de posturi de conducere. Treizecişişaptemazărfacăr de bossulici. Chiar şi aşa mai rămân 640.

Pe site la ei, http://www.alpa.ro/,  am găsit că s-ar ocupa printre altele şi de băile publice. Băi publice? A mai văzut cineva în capitală băi publice? Că ei au trecut una în tabel pe care o ştiu şi eu, Baia Mărgeanului, desfiinţată de vreo 20 de ani, şi pe al cărui loc fiinţează, da, un Mega Image. Dar ei au grijă de Baia Mărgeanului.

Cică ar mai avea în grijă aceşti 677 de angajaţi plătiţi de mine şi de tine, asta după ce mai rămâne după ce plătim salariile fabuloase de la Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, de care suntem foarte mândriiiii  (cu i fără număr) pentru performanţele deosebite de care ne doare în cur, şi de 5 WC-uri publice. În Drumul Taberei, Baba Novac, Piaţa Romană, Vasile Pârvan şi Spaiul Independenţei. Eu nu cred că mai există niciun WC public. Eu în afară de ăla din pasaj de la Universitate şi putiferele ecologice nu ştiu unde te-ai putea în Bucureşti.

Şi mai au grijă şi de baza sportivă din Bulevardul Basarabia 37-39, căzătura aia din spatele Institutului Naţional de Medicină Sportivă, pe care trebuie să plăteţi ca să poţi alerga, doar în anumite intervale orare. Mai exact atunci când se îngrămădesc 300 de oameni pe o pistă de 400 de metri şi respiri expriaţia celui din faţa ta. Acolo, pe Basarabia 37-39, funcţionează şi un bistro cu acelaşi nume, că nu-i aşa, de ce să nu mănâncă şi gura lor ceva.

Dar ceva funcţionează, Baza de Agrement Hipic Toboc, de a cărei existenţă habar nu aveam. Nu ştiu acum cât are grijă ALPAB cât voluntarii implicaţi în ocrotirea cailor fără stăpân, dar mi se pare o chestie mişto. Despre asta vorbesc - http://www.steaua-sperantei.ro/

Acum, serios vorbind, oamenii au atribuţiuni, cel puţin pe hârtie, să-şi pună şi în cap. Câte fac? Se vede dacă te uiţi când intri într-un parc sau dacă te taie vreo necesitate prin Bucureşti. Bă, eu înţeleg, aveţi treabă multă şi nu aveţi timp nici să aprindeţi cele 5998 de becuri de pe stâlpii clasici de iluminat din Parcul Tineretului, iar ceilalţi 7993 de stâlpi cu lumină provenită din energie verde, de la soare, pe care voi aţi tocat şdămilioane nu mai funcţionează. Dar eu vă doresc dăcât atât:
- să aveţi parte de lumină pe lumea ailaltă aşa cum am eu când alerg seara
- să vedeţi în viaţa asta cum văd eu folosindu-mă de lanterna chinezească a fiică-mi
- să vi se stingă lumânările de la căpătâi cum se sting singurele două becuri din parc când mă apropii eu de ele
- să aveţi parte de energie atât cât consumă becurile alea


Firea-ţ ai dreacu cu administrarea voastră. 

Cultura protestului la români şi chipul lui Jaba

Acum câţiva ani eram de-a dreptul revoltat în urma unei afirmaţii a istoricului cu scriitură tabloidă Lucian Boia. Spunea el că românii nu au cultura rezistenţei şi mi s-a părut nedrept faţă de o femeie simplă pe care am văzut-o cu mulţi ani în urmă la Memorialul Durerii, pe TVR, Elisabeta Rizea. Ce faci cu oameni ca Elisabeta Rizea, care nu încap în paginile cărţii “Cum s-a românizat România”? Un volum interesant de altfel, care ar putea fi considerat continuarea cu iz statistic a contestatei cărţi a lui Neagu Djuvara, “Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești”.

Şi acum cred la fel, Boia a greşit grav. Dintre toate metehnele poporului român, una care nu i se poate imputa este absenţa spiritului rezistenţei. Că au luptat în munţi, în cete mici, împotriva romanilor, (asta fără a aduce elogii nemăsurate tendinţelor dacologice actuale), că au luptat, tot în Carpaţi (poate cel mai consecvent aliat al nostru), împotriva otomanilor, că au menţinut spiritul speranţei viu prin emisiunile de la Europa Liberă în perioada comunistă, românii au demonstrat că au cultura rezistenţei.

Ceea ce a lipsit României de-a lungul istoriei a fost însă cultura protestului, a revoltei la nivel de masă, acea forţă capabilă să urnească ţara spre înainte. Asta probabil şi pentru că de la Thocomerius încoace, şi poate chiar şi înaintea lui, fără a generaliza la nivelul Ţărilor Române, nu am avut conducători capabili să mobilizeze mase mari de oameni spre progres, cu excepţia unuia – Carol I. Dar noi am fost reprezentaţi la nivel de rezistenţă de o mână de partizani, care nu au avut însă puterea de schimba ceva, amestecându-şi menirea cu a lui Don Quijote.

În epoca modernă (oare?) luptele partizanilor s-au mutat în munţii Facebook-ului, acolo de unde tăria aerului înălţimilor i-a ameţit pe unii, delirând - “Oprea e vinovat pentru moartea poliţistului Gigină”. Nu, nu. Nu Oprea este vinovat de moartea poliţistului şi asta o poate spune orice moticiclist normal la cap, care nu se suie pe două roţi pe timp de ploaie. Deşi aş fi vrut să descopăr argumentele acuzării într-un posibil proces în care Oprea ar fi acuzat de ucidere din culpă.

Oprea are o vină infinit mai mare, la care din păcate suntem toţi părtaşi. Oprea are vina de a fi condus o ţară în care poliţistul nu a putut să spună nu deschiderii coloanei oficiale, în cazul în care i s-a cerut aşa ceva. Iar absenţa culturii protestului, a revoltei la nivel de masă, din identitatea noastră naţională, aia care a făcut de-a lungul vremurilor să facă să dispară practic noţiunea de sindicat, de apărare a drepturilor cetăţenilor, de a spune ceea ce ţi se pare nedrept, de a accepta condiţii de lucru inumane, de a închide ochii la toate furturile şi îmbogăţirea celor care conduc România, l-a omorât pe poliţist. Aşa cum delăsarea noastră şi acceptarea paharnicului lui Miron Cozma drept conducător al nostru a stat la baza morţii multor tineri, copii, bătrâni. Iar pericolul pândeşte în continuare. Pentru că un cutremur ca ăla din Italia de acum ceva timp ar produce probabil în România înzecit mai multe victime. Iar problema lui Oprea ar fi uitată imediat, deşi abia atunci ar avea o vină reală. Sau poate pentru că “în cazul unei forţe majore, jumătate dintre copiii noştri, dacă ar fi obligaţi să alerge un kilometru, ar muri în urma unui atac de cord”, aşa cum am auzit ieri vorbindu-se la o dezbatere referitoare la dezvoltarea sportului.

Noi toţi, ca neam, suntem vinovaţi de moartea poliţistului şi a sutelor de oameni care mor în accidente rutiere cauzate de absenţa unor drumuri practicabile, pe care îi igorăm pentru că ni s-a inoculat la nivel inconştient noţiunea de “victime colaterale”. Noi suntem vinovaţi că ne-am uitat degeaba la Memorialul Durerii, că n-am învăţat nimic de la Elisabeta Rizea, că nu le vorbim copiilor despre eroii noştri, puţini câţi sunt, că ne e ruşine să mai folosim cuvântul “patriotism”, vulgarizat la maximum de cei pe care-i acceptăm drept conducătorii noştri. Şi asta pentru că poporul român nu are cultura protestului, a revoltei la nivel de masă. Iar cei care puteau fi un exemplu, suporterii, nu mai există.


Dacă noi toţi am putea să ne privim într-o oglindă gigantică am vedea, hîdă, figura lui Jaba the Hutt. 

Morţii nu poartă vişiniu



Mulţi cred că sunt dinamovist pentru că mă ocup de echipa asta cam de multicel ca ziarist. „Cum adică, mă, ai tăi? Păi tu nu eşti cu Dinamo?”, aud din când în când, pentru că de cele mai multe ori prefer să sufăr în tăcere. Mă, eu în principiu aş putea fi cu orcine, mă rog, mai puţin oricine, dar la noi, la rapidişti, nu e chestiune de alegere, ci de moştenire. Adică preluăm echipa de la taţii noştri. Ţin minte că, mic fiind, prin Rahova, de pe undeva de unde se vedea cimitirul Ghencea, în bloc eram doar vreo trei rapidişti, eu frate-meu şi Edi de la 8. Că şi la el, taică-său, tot ca tata. Restul, na, scuzabil, era a doua jumătate a anilor ’80. În vremurile alea, vorba lui Boanchiş, nici măcar poeţii nu mai aveau nume, se chemau la grămadă optzecişti.

Da, deci noi nu prea avem de ales, stai că ţin cu ăia că joacă finala cu Milan, stai că nu ştiu cum. Nu, aşa te-ai născut. Tata ne-a dus prima dată pe Republicii, parcă, nu cred că era Giuleşti, nu mai ţin minte, că eram cam mici, vreo 4 ani. Ştiu că erau gradene de lemn şi că se umplea terenul cu hârtii albe aruncate fix înainte de a începe meciul. Era startul carnavalului. Strângeau fotbaliştii 10 minute benzile de hârtie aruncate din tribună. Mai târziu, aveam să arunc şi eu role dn astea de hârtie care până p teren formau comete cu cozi lungi, de la casa de marcat de la Gostat-ul la care lucra mama, pe care le tăiam pe jumătate ca să-şi dubleze numărul. De ce carnaval? Păi să-ţi zic cum vorbea nea Goghe, un stelist bătrân despre Rapid, atunci când nu ne tachina că avem mai puţine puncte în clasament decât o gărăgăriţă pe spate. Dorino, îi zicea el mamei, sunt daţi dracu mă rapidiştii ăştia, mă mai iau io cu copii, da’ ştii cum sunt? De la începutul meciului şi până la final ei sar în sus şi strigă şi cântă, Dorino! Mda, nea Goghe, stelistul, cu urechile tocite pentru că fusese luptător în tinereţe.

Ce mai ţin minte, galeria de la a II-a cu Mincea în centru, sufletul galeriei de fapt, că la noi scanda tot stadionul, mai puţin peluza lipsă, tabela aia care de multe ori arăta ceea nu voiam să vedem, ţigăncile care vindeau seminţe când le lăsau miliţienii pntru că uneori le vânau prin tribune, nervii ălora mari cu înjurături de Giuleşti la final de meci, faptul că te pupai şi strângeai în braţe oameni pe care nu-i văzusei poate niciodată când Rapidul dădea gol şi sirenele trenurilor. Cine zice că un tren nu are viaţă şi e doar un morman de fiare greşeşte sau nu e rapidist. Păi trenurile, pe care uneori le vedeam în absenţa peluzei, vorbesc. Când Rapidul conducea sau câştigase deja, trenurile se bucurau şi ele, sunetul sirenelor era vesel, cristalin parcă şi încerca să imite tobele. Da, nelipsitele tobe din Giuleşti. Când Rapidul era condus sirena spunea foarte clar că fotbaliştii trebuie să se deştepte, să mişte dracu’ mingea că mâncăm bătaie. Iar dacă meciul era terminat şi mâncasem bătaie sunetul trenurilor era un vaiet lung şi sinistru. M-am gândit şi că ar fi putut fi o ceartă pentru cei care jurau să nu mai sufere pentru Rapid, dar la meciul următor reveneau toţi. 

Am fost şi cu unchiu-meu pe Ghencea, la marile lor meciuri din Europa, mai târziu, crescusem ceva. Bă, nu zic, ştiau fotbal ăia, era o maşinărie de pase, dar în peluze o tristeţe de parcă era un final de meci pe Giuleşti în care Rapidu’ mâncase bătaie. Juma’ de peluză, uneori de tribună, ocupată cu militari sau “concentraţi”, cum li se zicea celor în rezervă reactivaţi, cetăţeni paşnici, iar galeria se bucura de parcă era formată din domnişoare de pension. Cea mai dură strigare era aia cu “Uite-acuş, uite-acuş, vă dă două Lăcătuş”. Motivaţională maxim. Lui Boloni îi strigau “Doctore, doctore, unde eşti tu doctore?”. Şi când mai şi simţeai că e echipa ălora de-ţi dădeau 5 minute de desene animate, doar sâmbăta, la rubrica Vioricăi Bucur, în restul timpului aşteptând să dea două Lăcătuş, îţi venea să iubeşti echipa aia de numa-numa.

Mă rog, dar nici despre ăia nu voiam să vorbesc, că sunt mai vai de viaţa lor ca noi, nici pomana Rapidului s-o fac. Mă gândeam doar aşa, fiică-mea e mare deja, am apucat să o duc pe Giuleşti, cu tot cu oaia Finky (da, doarme zi de zi cu un pluş oaie pe numele amintit inventat), deci ştie că noi suntem rapidişti. Dar rapidiştii care au copii mai mici ce fac mai târziu? Dacă aş avea un băiat şi nu aş avea cum să-i arăt ce înseamnă Rapidul i-aş repeta zilnic că morţii nu poartă vişiniu. Sigur, sigur, într-o zi ar înţelege.

Toţi în galben


M-am săturat să mi se spună ce trebuie să mănânc, cât să beau (e bine totuşi că nu se face şi precizarea lichidului), cum să gândesc, să votez, cum să trăiesc. Dar mi-e imposibil să înghit sfaturile de iubire necondiţionată pentru echipa naţională. Nu vreau şi nu pot să fiu nici 12, nici 13. Pentru că nu găsesc motive.

Gândul bun mă îndeamnă să nu fiu negativist, apartenţa la grup fiind de-a lungul istoriei soclul civilizaţiei umane, specia evoluând tocmai datorită acestei capacităţi de a ne grupa, de a ne aduna, de a descoperi, de a construi, de a inventa. Împreună. Istoria e adevărată dar tocmai pentru că nu e trăită la prezent poartă acest nume iar eu am sentimentul de mulţi ani că niciunul dintre românii mei nu merită să fie predat în şcoală. Trăiesc însă aici şi voi muri aici, sper doar că nu cu ciuda că nu găsesc un grup alături de care să fiu “mândru”.

Nu pot să aparţin unui grup de susţinători ai echipei României care îşi descoperă latura naţionalistă cu precădere la meciurile cu Ungaria şi să strig cât mă ţin bojocii că mă sui pe mamele lor. Nu vreau să am nimic de-a face cu femeile alea. În plus, strigarea „Pe ei, pe ei, pe mama lor” mi se pare total nedreaptă – vrei să „o dai”, cum spun „băeţii”, cu adversarul, păi „dă-o parte în parte”! Ne legăm de mame? Nu pot să ţin cu echipa naţională alături de majoritatea “suporterilor” care părăsesc stadionul în minutul 70, la scorul de 0-0, sau de ăia care vor uita mâine cât de mândri au fost azi.

Nu vreau să fiu în aceeaşi galerie cu părintele colegului de clasă al plodului meu, care îşi parchează maşina cât trei şifoniere în faţa porţilor şcolii cu naturaleţea bovinelor ce opresc bolizii pe avarii pentru a-şi cumpăra ţigări. Vreau să găsesc exemple vii bune de urmat, pe care să le dau copilului, nu vreau să găsesc scuze penibile la întrebarea “Tati, tu de ce nu te duci la vot?” Aş vrea să-i pot spune de ce preşedintele ales pe Facebook face o vizită de 15 zile în Cipru şi nenumărate la Miami, dar nu se duce o zi la Paris să-şi facă selfie cu alegătorii care formau coadă anul trecut la secţiile de votare şi să reprezinte România la, probabil, cel mai important moment de imagine al anului.

Vreau să simt emoţia tribunelor de la finala Cupei României, când dinamoviştii s-au strâns mai mulţi doar pentru că a murit Ekeng. Vreau suporteri ca ăia de la ASU Politehnica Timişoara, nu să umplem Arena Naţională când Steaua joacă în Champions League. Vreau statornicie în susţinere. Nu vreau să ţin cu echipa la care joacă Torje, ăla care cânta acu’ câţiva ani “Steaua e numai una” şi care acu’ vrea să fiu eu 13. Vreau ca FRF să nu mai folosească sintagma “echipa noastră naţională”.


Vreau să fac măcar un pas şi să nu dau cu nasul de tricoul galben vândut de supermarketuri, toate, absolut toate, cu capital străin. Pentru că nu vreau să mă înveţe nimeni ce e patriotismul, în niciun caz comercianţii de bere şi vânzătorii de chiloţi. Şi dacă tot vrei să-mi vinzi chiloţi galbeni, măcar vopseşte-i cu maro în spate, ca să ne prezentăm cu o ţinută reprezentativă la marele bal ce începe astăzi. E fotbal, nu patriotism.

Nişte corcoduşe ciudate

"Mmm, ştii ce e ciudat? Că sunt ca nişte prune, numai că sunt corcoduşe". Ce vorbă o mai fi şi asta, nu ştiu, dar m-a distrat maxim şi am zis să o scriu, că sigur o să o uit, şi tu nu mai zic. Dar aşa ai spus.

N-ai încă opt ani şi de ce ţi-or plăcea ţie atât de mult corcoduşele nu ştiu. Alea acre. E jumătatea lui mai, sunt mari, au sâmburii tari deja, dar sunt acre cu crengi. Bunică-mea, străbunică-ta, ambele de fapt, le puneau la acrit ciorba. Adevărul e că mereu, de când erai mică mă disperai să-ţi scutur corcoduşii din parc. Poate şi eu sunt de vină, pentru că ţi-am dat ceea ce-mi plăcea şi mie şi nu cred că era tocmai indicat pentru un copil, după cum zicea bunică-ta Tunsa, mai ales nespălate din parc.

Azi am fost la ţară şi când ne-am întors, pe drum, după ce o lăsasem în drum pe bunică-ta Creaţa, m-ai întrebat dacă mi-a plăcut timpul petrecut împreună. Mi-a plăcut foarte mult întrebarea ta, dar în acelaş timp a fost ca un ciocan venit după ceafă. Pentru că eu tocmai la asta mă gândeam. Mi s-a părut că eşti mult mai matură pe moment, parcă ai fi fost de-o vârstă cu mine, parcă erai prietena mea singura capabilă să-mi citească gândurile.

"A fost superb, mi-a plăcut că erau multe flori, că era totul verde". Nu, nu eu. Tu. Pentru că eu ţi-am răspuns scurt, da, şi ţi-am întors întrebarea deşi era evidentă fericirea ta.Şi erai atât de obosită încât Creaţa a decis că "tac-tu mare te-a deocheat, să ştii tu". Adevărul e că am văzut-o în retrovizoare că ţi-a zis de deochi, s-a prefăcut că scuipă spre tine să plece răul, s-a închinat, după care parcă te-ai simţit mai bine. De fapt, chiar ai fost altfel, pentru că în loc să scriu textul ăsta am stat să-mi faci tu în cap "Cine e căţeluş drăguţ? Cine, cine, cine? Tu? Aaa, ce căţeluş drăguţ, meriţi o recompensă". Şi e târziu şi mâine te duc la şcoală la ore tulburători de mici.

Ai cules căpşune, multe. De fapt câte mai rămăseseră, pentru că noi, eu, tu şi buni Creaţa, am ajuns târziu, pe la 6 şi jumătate, şi între timp le culesese Creţu'. Te-ai minunat tot timpul, "Oaaa, uite buni câte sunt aici, pot să le culeg? Dar pot să le iau şi pe alea? Trebuie să-i dau şi lu' buni Tunsa şi lu' Sara (prietena ta mai mică de vizavi), că şi ea mi-a adus aseară. Auzi, să nu-i zici lu' buni Tunsa că am mâncat căpşune nespălate, dar uită-te şi tu că sunt curate, cred că a plouat pe ele". Bunică-ta te tachina, şi te întreba de unde dai tu atâtea căpşune dintr-un coşuleţ în care încăpeau vreo 100 de bucăţi, mici, nestropite, dar gustoase, pentru că voiai, am uitat să-ţi spun, să faci şi dulceaţă. Ai mâncat, ai cules, ai râs, ai pozat cu coşuleţul cu căpşune, apoi te-am şi filmat, vezi tu, dacă le mai găseşti pe undeva.

"Auzi, tataie, da' pot să iau şi eu nişte mazăre?" Bobul de mazăre era cât jumătate din bobul de mazăre, ca să ştii ce ai cules, cu ce păstăi ţi-ai umplut poala tricoului de ţi se vedea buricul. Le mâncai crude, mi-ai dat şi mie, erau dulci, prea dulci chiar. După aia am fost împreună la rozmarin şi oregano. Nu prea puteai să rupi tulipinile, că erai oarecum lemnoase, culegeai doar vârfurile ca un bucătar de-l vedem la tv. Apoi ai cerut voie, trebuie să-ţi spun că aveai o obsesie în a cere voie, să te duci să culegi corcoduşe. Da, alea care ciudat, erau ca nişte prune, numai că erau corcoduşe. Ţi-ai lărgit din nou tricoul. Apoi ai început cu florile, nu mai ştiai încotro să o apuci, de care să rupi. Alea sunt vişinii, e culoarea Rapidului, cum îţi spunea Creţu', ţi-a dat şi trandafiri, restul nu le cunosc.

Aş fi putut să scriu mai mult, să-ţi descriu, curtea, să poţi să vezi din nou pomii aliniaţi şi daţi cu var până la jumătatea tulipinei de Creţu', să-ţi reamintesc că nu ai apucat să te joci cu nisipul din curte pentru că erai prea preocupată de ceea ce ţi-am scris mai sus. Cât a durat?  Maxim o oră şi jumătate. O oră şi jumătate, în care după cum vezi, tu ai fost foarte fericită, bunicii tăi nu-mai-zic. Iar eu aveam parte de un cocktail, de ceea ce simţeaţi voi, cu amintiri, inclusiv olfactive (ştii bine cum miroase la ţară, mai ales dimineaţa şi seara), şi cu un nod în gât.

"Eşti prost, eşti un prost dacă nu scrii, pentru că  e foarte posibil ca şi ea să ajungă ca tine, să uite că e foarte probabil ca fericirea să vină din vânt, din pomi, din flori, din mirosul de ţară, din culesul căpşunelor, din bobul necrescut de mazăre, sau din corcoduşe acre, care sunt ca nişte prune". Asta mi-a spus gândul meu bun şi ţi-am scris.

Despre decenţă, sau de ce aplaudăm morţii?

Inţelepciunea unui grec, preluată de latini, ne-a învăţat să vorbim morţii doar de bine - De mortuis nihil nisi bene. Credinţa creştină ne-a îndrumat mai apoi către pioşenie în faţa morţii. Dacă nu plângi, măcar taci atât timp cât te afli în apropierea decedatului. Sunt momentele de linişte acordate memoriei celui trecut nu se ştie unde, trecut dincolo.

De la o vreme însă poporul nostru are nişte apucături bizare – aplauze pentru un mort. Că e vorba de un artist, poet, sportiv, orice, mortul trebuie aplaudat. De ce? De ce aplaudăm morţii? Aplaudăm moartea? Aplaudăm faptul că omul s-a prăpădit? Dacă te bucuri de moartea aluia, ce mai cauţi la înhumare? Nu, nu e asta sigur. Dacă ar fi fost aşa, am fi cumpărat petarde, fumigene, am fi dat drumul la manele la maxim.

Sau poate vrem să-l conducem pe defunct pe ultimul drum ca pe un actor la ieşirea din scenă? Asta ar fi uşor “plauzibilă”, dar mi-e greu să cred că poporul român este atât de subtil în gesturi şi gândire. Cred că este vorba de o împământenire (pură coincidenţă de limbaj) a unui gest incalificabil pentru creştini şi  grotesc pentru buna creştere şi durerea apropiaţilor mortului.

La meciul România- Spania, un întreg stadion, a dat dovadă de civilizaţie maximă în opinia unora, aplaudându-l pe marele dispărut Johan Cruyff. Asta după ce în timpul momentului de reculegere, un civilizat îl căuta pe Cristi. La Cluj, bă, leagănul civilizaţiei! Dacă era în Miticie mai ziceam.

Tot legat de înhumare, am inventat un alt obicei barbar – tapetarea geamurilor maşinilor cu pozele celor dispăruţi. Sub care scrise cu lacrimi sunt cuvintele prin care ne arătăm nemurirea “Nu te vom uita niciodată”. Ba da, îl vei uita, pentru că eşti om, aşa cum este foarte posibil ca şi tu să fii uitat mai devreme din cauza vizibilităţii reduse a traficului, pentru că ai geamul maşinii acoperit cu posterul amintit.

Într-un cimitir am mai văzut odată un banner cât la o galerie de fotbal, cu chipul unui mort şi cu acelaşi mesaj. Se putea vedea omul şi admiraţia de care încă se bucura de la un kilometru depărtare. Nimic despre obiceiurile barbare văzute la televizor, cu ţigani făcând grătare în cimitire – Să mănâncă şi morţii că e şi ei oameni.


Sunt multe gesturi pe care le facem într-o viaţă, dar atunci când plângem cu urlete, când aplaudăm frenetic vrem să fim auziţi de cei dispăruţi sau de semenii noştri încă în viaţă?

Povestea unei prinţese, Europa

E ca Sophia Loren, oricând ar putea poza în calendarul Pirelli. E la fel de seducătoare ca în vremea în care era răpită de Zeus şi dusă pe Insula Creta, unde a devenit, ca amantă, mamă de viitor rege. A trăit repede şi aprig, a avut bărbaţi de toate naţiile, i-a iubit pe toţi, şi pe copiii lor. I-a îngropat cu respectul cuvenit, i-a plâns şi a mers mai departe, a sedus din nou, s-a lăsat sedusă, a iubit şi a fost iubită. Adevărate războaie fratricide s-au purtat, fraţi din taţi diferiţi şi-au pus cuţitele la gât; i-a împăcat de fiecare dată, i-a iubit pe toţi copiii ei la fel, necondiţionat.

În tinereţe a iubit Mediterana şi prinţii ei civilizatori. S-a lăsat cuprinsă de frumos, de viaţa însăşi. Apoi a cochetat un timp cu misticismul, a auzit voci venite din cer care îi ordonau să-şi schingiuiască fiii ieşiţi din tiparele Creatorului. În viaţa ei a apărut mai târziu un prinţ arab venit de prin părţile ei. Şi s-a lăsat în braţele lui, beată de parfumul dulce al nopţilor cu lună plină, de ornamentele fin brodate în piatra palatelor de pe tărâmul natal. Dar a revenit la urmaşii primului său iubit, lăsându-se pradă orgoliilor acestora.

A prosperat, a ajuns o adevărată primă doamnă a întregii omeniri. Printre ultimii ei amanţi s-au numărat bărbaţi puternici, cu idei extremiste de păstrare a integralităţii şi onoarei ei. Cu greu erau acceptaţi în jurul său urmaşi ai prinţilor arabi. Până când pacea a venit din nou, iar ea şi-a arătat din nou dragostea pentru oameni, indiferent de rasa lor. Şi-a dorit armonie, dar a scăpat din vedere că arabii şi albii nu s-au schimbat de-a lungul timpului, că este imposibil ca aceste rase să convieţuiască paşnic, tocmai pentru că unii nu pot uita ce-au fost, iar ceilalţi nu pot trece peste ideile de supremaţie, fie că o recunosc sau nu.

În mitologia greacă, Europa a fost o prinţesă feniciană (actualul teritoriul al Siriei şi Libanului), răpită de Zeus şi devenită ulterior amanta acestuia. Unul dintre fiii lor a devenit regele Cretei.  

O întrebare rămâne nerostită: De ce nu au loc atentate pe teritoriul ultimului mare iubit al Europei?   

Anti Anti

Descopăr pe facebook, care mă surprinde în fiecare zi cu minunăţiile lui, un grup – anti antena 3. Bă eşti prost? Cum anti antena 3? Peste 7.000 de oameni s-au reunit într-un grup împotriva unui post de televiziune, deşi bănuiesc că magazinele nu le-au vândut televizoarele fără telecomandă? Şi nici nu cred că rcs&rds sau telekom le-a scos absolut toate celelalte canale din grilă.

Adică de ce dracu aş intra eu într-un astfel de grup, dacă urăsc Antena 3 atât de mult încât sunt anti? Dacă nu sunt interesat îl scot din grilă, îl pun la coadă, lângă cele 4 posturi maghiare. Ce să vorbesc cu oamenii care urăsc, ca şi mine, un post de televiziune? Ce subiecte dezvoltă? Bănuiesc că subiectele se învârt în jurul Antenei 3, nu? Dar dacă eu urăsc Antena 3, deci nu mă uit la postul în cauză, ce dracu vorbesc cu oamenii?

„Bă, băiatule, când îl văd pe Mircea Badea, deşi nu mă uit la emisiunile lui, îmi vine să sparg televizorul”, sau „Ce vorbeşti mă, mie, când soacră-mea vrea să se uite la telenovele dar io-l urăsc atât de mult pe Gâdea încât pun telecomanda sub cheie, îmi vine să vomit”. Aşa?

Ceea ce mi se pare mai grav decât apartenenţa stupidă a unor oameni care vor să demonstreze că au ceva în cap, dar nu sunt în stare să găsească rolul unei telecomenzi, este ura. Total nejustificată, pentru că, oricât am căutat nu am găsit niciun grup anti duck tv, anti agro tv, anti taraf tv sau anti superone HD. Şi pun pariu că în spatele oricărui post enumerat se găseşte câte un mogul care încearcă să facă jocurile cuiva.


Eu mă declar anti prostie, se bagă cineva?

Ce facem dacă prindem o vrăjitoare şi mai ales unde îi tragem un şut

România are o curte, Curtea de Conturi pe numele ei, organism ce se ocupă cu controlul tuturor instituţiilor baştanului la al cărui buzunar contribuim toţi - statul român. Preşedintele Nicolae Văcăroiu, mda, acum o sută de glume răsuflate prin care să aflăm că de fapt îl cheamă Vodkaroiu, dă drumul la dulăi prin curtea statului şi ăştia verifică câţi şi în ce fel au cheltuit sau gestionat marafeţii mei, ai tăi, ai tuturor, instituţiile sau organele (absolut sublime cuvinte şi mai ales modalitatea de rostire a lor în media). 

Ca să n-o mai lungim, pentru că modul de acţiune este probabil cunoscut, preşedintele respectabilei instituţii a făcut la începutul acestei luni o analiză a activităţii dulăilor săi din ultimii 10 ani. Cifrele sunt insignifiante pentru un stat atât de bogat precum România - prejudiciu de 2,1 miliarde, am scris cu litere de teamă să nu greşesc, pentru care Curtea de Conturi a făcut 675 de plângeri către alte organe pentru începerea urmăririi penale, Parchet, DNA, DIICOT, PITICOT, STATU-PALMĂ-BABRĂ-COT, care şi câte or mai fi. Printre cazurile nerezolvate, pentru că recuperarea sumelor a fost o reuşită doar la mărunţişuri, se găsesc: Hidroelectrica cu 100 de milioane de euro, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România cu 46 de milioane, tot euro, Municipiul Buzău cu 30,7 milioane. Lista e lungă, astea sunt cele mai importante. 

Asta ca să mai spună cineva că nu mai e nimic de furat în ţară şi că de aia am trimis ciorditorii prin marile oraşe ale Europei. 

Mi-am adus aminte de o întâmplare dintr-o sală mare, dichisită, cu oameni citiţi, doctori, invitaţi împreună cu odraslele la un spectacol organizat în preajma unui Crăciun. Înainte ca Moşul să-şi facă apariţia cu desaga plină de coca-cola are loc o piesă de teatru pentru "micuţii" gingaşi. În cadrul reprezentaţiei, Făt Frumos o prinde pe Vrăjitoarea cea Rea şi cere ajutorul copiilor pentru a găsi cea mai bună pedeapsă pentru cotoroanţă. "Să o spânzurăm", zice unul din fundul sălii, "Să mănânce un măr otrăvit", îndeamnă o domnişorică nemulţumită probabil că doar fetele frumoase, gen Albă ca Zăpada au o aşa crudă soartă, "Să fie spintecată cu sabia", sare şi un viitor ninja. Şi tot aşa, care mai de care, copii şi-au arătat isteţimea. Se potolesc la un moment dat, când un puşti de 4-5 ani, cu ochelari rotunzi şi părul blond ciufulit, se ridică de lângă stimabila sa mamă, doamna doctor, şi ţipă sâsâit: "Să-i tragem un sut în Pi (contanta matematica a cărei valoare este raportul dintre circumferinţa şi diametrul cercului) zdă".

De când am aflat povestea îl tot caut pe puştiul ăsta. Ar fi bun pentru preşedinte, premier, dictator, ministru al justiţiei, preşedinte al ICCJ, toate la un loc, nu numai pentru că la vârsta lui a dat cel mai bun exemplu de pedeapsă, dar a identificat şi genul, feminin în cazul de faţă, al infractorului.

Parantezele Irinei Radu sau cum să plăteşti abonament la TVR pentru că ai telefon mobil

Şeful postului public de televiziune, Irina Radu, a vorbit marţi în faţa Comisiilor de Cultură reunite din cadrul celor două camera ale Parlamentului despre situaţia grea a TVR. Irina Radu a prezentat situaţia: din februarie postul public nu va mai putea plăti taxele la stat. Mai pe direct, purceaua e moartă-n coteţ. Datorii? Eh, un mizilic, 150 de milioane de euro, 100 la buget, 50 la terţi.

Se plânge doamna şef în faţa parlamentarilor, se codeşte, că ar vrea în insolvenţă, că n-ar vrea, că nu e o fericire, dar cel mai important – situaţia nasoală din prezent se datorează, se datorează, cui? Ei bine, da, celor din trecut.

Şi acum o mica paranteză a doamnei şef, nebăgată în seamă prea mult (paranteza, nu doamna), o propunere de revigorare a situaţiei financiare a Societăţii Române de Televiziune: “O mică paranteză vizavi de creşterea încasărilor ar fi să se poată încasa abonamentul, taxa, de la oricine are acces la programele TVR. Nu trebuie să deţină televizor. Acum poţi să vezi televiziune şi TVR şi alte televiziuni şi pe tabletă şi pe telefon şi pe alte dispozitive. Deci, plăteşti conţinutul şi nu suportul pe care ţi se livrează. Am închis paranteza”.

Adică ai-n-ai televizor cotizezi la TVR. Că ai telefon mobil smart şi poate recepta canalele TVR. Ar fi frumos să se aplice mai multe taxe, în fucţie de gadget-urile pe care le ai prin casă şi care, toate, dar absolut toate, sug informaţiile esenţiale ale posturilor publice şi ţi le vâră în creier, deşteptându-l (aşa se scrie, nu?).

Am văzut deunăzi un frigider cu televizor încorporat, sigur-sigur în doi-trei ani vor apărea în ceasurile de mână, dacă nu cumva am rămas în urmă cu tehnologia, pentru ca în maxim 10 ani Andreea Esca să ne spună "Bună seara România" sub formă de hologramă proiectată în creier de cipul implantat sub pielea braţului. Şi atunci vom observa că toată populaţia globului, pentru că şi bulgarii, pakistanezii şi burkin-fasonezii vor avea posibilitatea să urmărească emisiunile TVR, vor fi obligaţi să plătească taxa doamnei Irina Radu pentru că posedă creier.  

Irina Radu lucrează de o viaţă în TVR, adică la stat şi din câte se pare şi-a însuşit metoda de acţiune aplicată de şefii României, atunci când nu mai sunt bani la buget. Păi ce facem noi când nu mai sunt bani la buget? Introducem o taxă. Simplu.


O sugestie pentru doamna şef a TVR – cum ar fi dacă v-aţi arunca privirea prin multele redacţii ale TVR, sau pe ştatele de plată, vedeţi câţi angajaţi sunt la fiecare departament şi cu cât sunt plătiţi. Apoi uitaţi-vă cine munceşte din redacţiile respective, e simplu, urmăriţi emisiunile, pe tv, tabletă sau telefon. Vă spun un secret, ăia mulţi şi cu salarii babane stau şi freacă tabletele şi telefoanele, muncesc doar câţiva, ăia mai prost plătiţi. Am exemple clare, dar nu le dau pentru că mi-e teamă să nu fiu propus la conducerea SRTV. 

Cum să dai like dacă n-ai nici closet, nici hârtie igienică

Aveam un coleg de liceu, care avea un prieten al cărui văr de gradul întâi învăţa, cu ghilimele de rigoare, la clasa de vizavi, şi care avea mare trecere la gagici în perioada în care Gianna Nannini îl surclasa cu „Notti magiche” pe regele Michael Jackson. Era un „div”, efectiv. Păr bălai, cârlionţi, privire ageră, garderobă parcă furată din reclamele Marlboro, mai puţin pălăria stupidă cu boruri întoarse, ceea ce în anii ’90 reprezenta etalonul eleganţei masculine. Fuma tacticos, glumele le avea întotdeauna la el, fetele băleau pe unde îndrăzneau în jurul lui, un adevărat lider.

Valeriu Nătâncea Sauerkraut, e adevărat, la nume stătea mai prost decât William Brânză,  compensa la toate celelalte capitole la care noi, muritorii de rând, tânjeam, adică fetele din universul nostru strâmt, ce oftau la fiecare apariţie a sa.  Dar culmea e că Valeriu Nătâncea Sauerkraut, al cărui al doilea nume, preluat după tatăl sas, s-ar traduce cu „varză murată”, era apreciat în egală măsură şi de băieţi, un adevărat lider în toată şcoala cea vestită a întregului nostru ego. Altă rimă n-am găsit.

Într-un an, printr-a 11-a parcă, am mers mai multe clase într-o tabără la Năvodari. Ce mai Depeche, ce mai zbucium, marea clocoti de zgomot în fiecare secundă a trecerii marii oştiri a lui Valeriu Nătâncea Sauerkraut pe malurile înspumate ale Mării Negre. O distracţie non-stop, nimic nu a stat în calea Demiurgului nostru, care, am uitat să precizez, avea un defect de vorbire, vârful limbii îi era prezent non stop în spaţiul interdentar dintre incisivii centrali, ceea ce făcea ca orice cuvânt să şuiere uşor, parcă spercial pentru a mai atrage prin preajmă încă o trufanda încă minoră.

Într-o zi, ne servesc doamnele de la autoservirea de la cantina din Năvodari felul unu - ciorbă de fasole, iar felul doi... da, da, fix ciolan cu varză, o adevărată înfrăţire a gastronomiei tradiţionale româneşti cu cea bavareză. Cum alternativele pizza, ravioli, guacamole şi coq au vin erau inexistente în vremea respectivă, toţi ne-am înfruptat până la dezmăţ din bucatele puse la dispoziţie de priceputele bucăterese. Nu de alta, dar în tinereţe ai nevoie de energie, şi energia e dată de combustibil.

Apoi toată prodipendada Liceului Industrial nr. 13 din viitoarea capitală europeană Bucureşti am strâns rândurile în jurului gurului nostru Valeriu Nătâncea Sauerkraut, pe plajă la Năvodari, aşa cum într-un mod mult, chiar incomparabil, mai obscen avea să o facă mai târziu Gregorian Bivolaru, un alt nume de referinţă în istoria noastră sărăca, împotriva părerii unanime a istoricilor, mai la Sud, la Costineşti. Un dublu casetofon Akai şi-a făcut treaba alături de berea, la butoi încă, cumpărată la suprapreţ din afara taberei, şi de sucul TEK viu colorat în roşu, verde, galben şi chiar albastru, cu gust de maracuja. Tinereţe, muzică, plajă, antren, ce mai putea lipsi? Nimic. Însă ceva a apărut în plus şi din senin, în burta idolului nostru, Valeriu Nătâncea Sauerkraut.  O zvârcoleală şi o încăierare româno-germană de parcă toţi voievozii noştri laolaltă se luaseră la harţă cu wehrmacht-ul condus de o mustaţă tunsă atent sub nas. S-a lăsat cu transpiraţii reci fix când Enjoy the silence făcea ca plaja să răsune de palmele tuturor, care rămâneau însă neatinse, printr-un gest inventat de Dave Gahan. La Step by Step, NKOTB, Valeriu Nătâncea Sauerkraut al nostru a tăiat-o brusc şi dintr-o dată în direcţia closetului care dădea spre plajă, dar în care nu a apucat să intre pentru că femeia de serviciu dezinfectase cu clor şi închisese uşa cu lacătul.

Încolţit din toate ungherele stomacale, Valeriu Nătâncea Sauerkraut a găsit dintr-o privire salvarea sa aşa cum salavmarii găsesc întotdeauna victimele cele mai grase să le facă respiraţie gură la gură, Marea Neagră. Şi într-o viteză de avion cu reacţie, Valeriu Nătâncea Sauerkraut parcurge cei 20 de metri până la mal, devine roşu de parcă toată furia mondială îl năpădise, apucă să arunce de trei ori în apă picioarele şi se prăvăleşte cu totul. Mulţimea de pe margine realizează doar gestul ultim, se opreşte din zbenguială, după care, cu mâinile în aer, strigă în cor „UUU”. Adică, un fel de „Bă, băiete, numai unuia ca Valeriu Nătâncea Sauerkraut i-ar fi trecut prin cap să ducă petrecerea în apa Mării Negre”. Idolul tuturor îşi revine în fire, scoate pantalonii scurţi, era primul care trecuse la boxeri şi nu mai purta anticii slipi ridicaţi undeva până aproape de subsuori, şi îi învârteşte de trei ori deasupra capului în chiotele şi suspinele tuturor. Valeriu Nătâncea Sauerkraut ne face semn să-l urmăm, dar niciunul dintre noi nu era atât de descuiat la minte încât să extindă petrecerea în valurile mării.

Uşor dezamăgit, Valeriu Nătâncea Sauerkraut dă din mână, îşi pune chiloţii de baie şi iese din apă în uralele tuturor celor care am făcut roată în jurullui şi, probabil, l-am fi ridicat pe braţe dacă nu ne-am fi dat seama la timp că era plin de rahat de piciorul stâng de la pulpă până la călcâi.

Azi am dat un like din greşeală. Ce dracu fac? Serios vorbesc. Eu sunt un novice într-ale facebook-ului, ca să fiu blând cu mine şi să nu folosesc „bâtă”, „lemn”, „cap de paie”, „tolomac” ori „tont”. Ca să mă crezi fii atent - mai acu’ ceva timp am postat şi eu cu aceeaşi vanitate nerăbdătoare a fiecăruia dintre noi un text care aştepta aplauze prelungi tranformate în degete mari orientate către locul în care în van sperăm să ajungem toţi, însă atunci însoţiţi de bătăi frenetice din palme, pentru că aşa se cade într-o ţară creştină -  să conduci morţii pe ultimul drum aşa cum un actor se retrage din scenă. Toată viaţa noastră este o poezie, dar avem veceu în fundul curţii şi suntem ultimii cumpărători din Europa de hârtie igienică şi pastă de dinţi.

Nimeni nu părea să guste din storceala minţii mele. Chiar nimeni, nimeni? „Bă, ai băut cam mult”, îi reproşez posesorului restului de creier din propria cutie craniană. Dar e în faza de negare, nu m-am putut înţelege cu el. Ideea e, ca să n-o mai lungesc, postarea era setată să fie văzută doar de novicele ei autor, care încă nu şi-a băut întru totul minţile astfel încât să-şi aprecieze propriile creaţii bahice, deşi minunata ustensilă de ales preşedinţi îţi dă această posibilitate. Ar fi ca o autosatisfacere la scenă deschisă, că tot am adus vorba despre teatru.


Acu’ serios, am dat un like şi regret, adică l-am dat din greşeală, nu am citit tot textul, era vorba despre altceva, eu ce dracu fac acum? Nu cred că am ce face... Dar bine, dracu', că n-am votat.

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...