Într-o perioadă
în care e trendy “să ne
amintim de cei ce ne-au adus libertatea”, pentru că, nu-i aşa, eroii trăiesc în
mintea colectivă doar câteva zile pe an, vă spun şi eu pe scurt istoria unui
om. Un om care nu intră la capitolul eroi, numele lui nu e pomenit ca făcând
parte din grupul celor care ne-au adus libertatea.Viaţa lui le astupă însă gura
unora precum „marele” Lucian Boia, ocupat cu bişniţăreala istoriei şi care e
convins că românii nu au cultura rezistenţei.
A fost coleg cu tata,
am făcut câteva concedii împreună, la Eforie Nord De loc era din comuna Chiojdeni, deci prima
generaţie de bucureştean. A făcut şcoala de maiştri şi a lucrat ani buni la
Combinatul Poligrafic Casa Scînteii. S-a însurat, a făcut un copil, un băiat. Trăia.
Anii curgeau, dar după ‘85 a început să fie din ce în ce mai rău. Statul i-a
dat totuşi o casă, un apartament, aşa cum se dădeau oamenilor muncii.
Şi pentru
mine e greu să-mi aduc aminte cum se trăia atunci, îmi închipui cum e pentru
cei care nu au prins vremurile alea. Gasiţi voi pe net, dacă vă interesează. Eu
ţin minte, că de prin 1988-1989, simţeam că nu se mai poate. Toată lumea îl
înjura pe Ceauşescu şi totuşi nimic nu se schimba. Toată lumea ajunsese cu
cuţitul la os. Vremuri groaznice. Eh, în vremea aia, în 1988 mai exact, un
ziarist de la România Liberă îi spune că pune la cale să tipărească un ziar
clandestin şi că are nevoie de un om care să-i scoată literele din tipografie
şi să culeagă textele. Ca să fiu înţeles, în vremurile alea, făceai ani grei de
puşcărie pentru o găinărie măruntă. Să te implici în aşa ceva, era sinonim
cu sinuciderea. Şi totuşi în mintea lui
a scăpărat ceva, se mişca ceva. Îţi dai seama, după zeci de ani, în care făceai
aceleaşi lucruri, cu muncă în schimbul de noapte, pentru că ziarele se tipăreau
în creierii nopţii să prindă trenurile pentru ţară, era ca şi cum ai învia. S-a
băgat. I-o fi fost frică? Sigur i-a fost. Securiştii erau nişte câini. Mureai
în mâinile lor.
Timp de mai multe
luni a scos litere din tipografie. Cum? Păi, tipografii lucrau în mediul toxic,
cu plumb şi primeau câte o sticlă de lapte pe zi. El arunca laptele, vopsea
sticla pe dinăuntru cu alb, băga literele şi punea capacul. De unde să ştie
securiştii de-i controlau pe toţi dimineaţa că el avea litere în sticla de
lapte? Totul mergea ca uns. Erau 3 gazetari, un tipograf, un inginer. S-au
gândit inclusiv la modalitatea de distribuţie a ziarului care avea să se
numească simplu „România”.
La începutul lui
1989 i-a arestat pe toţi. Au urmat luni de anchetă, timp în care a fost
schingiuit, băgat în covor şi bătut până nu mai ştia de el, pus la rotisor. Toate
pentru a spune mai multe. Mai multe nu avea însã ce să spună. Îi prinseseră pe toţi,
i-a turnat, cică, un doctor. I-au dat drumul, a cedat psihic, a fost internat
la ospiciu. A primit domiciliu forţat în Brăila, împreună cu soţia şi copilul.
A fost angajat la fabrica de excavatoare. Trebuie să fi fost dureros. Mai ales
pe interior.
A venit
revoluţia, nu îşi revenise. A fost în ai multe rânduri internat.Dar era bine,
se simţea liber, avea poate impresia că şi el a contribuit. Statul, noua
Românie, l-a recompensat. A fost trimis la Cupa Mondială din Italia, din 1990, să
simtă pentru ce a pătimit. Şi a primit şi o casă în centru, pentru că nu mai
avea nimic. De fapt, era un apartament într-o casă naţionalizată de către fosta
Românie.
Peste câţiva ani l-am văzut, zâmbea, părea mai bine.
Într-o dimineaţă
a plecat de acasă să se tundă, după cum i-a spus soţiei. A ajuns la staţia de metrou Aviatorilor, a
coborât pe şine, fără să-l vadă cineva, a aşteptat să se apropie trenul şi a
pus capul pe şină.
Nu mai avea
nimic, meseria lui avea să moară în câţiva ani, casa cu care fusese recompensat
îi fusese luată, aşa cum i s-au luat multe din cele pentru care îşi riscase viaţa şi la care vizase. Poate vizase chiar la o altă ţară.
„La calvarul
detenţiei, la suferinţele inimaginabile s-au adăugat, ulterior, dezamăgirile de
după 1989, când cel ce visase şi acţionase temerar pentru o nouă Românie se
simte ignorat, aude corul denigratorilor şi priveşte uimit turma nesăţioasă a
profitorilor post-re-voluţionari, a falşilor dizidenţi”, aşa l-a descris cineva
pe Alexandru Chivoiu.