Anti Anti

Descopăr pe facebook, care mă surprinde în fiecare zi cu minunăţiile lui, un grup – anti antena 3. Bă eşti prost? Cum anti antena 3? Peste 7.000 de oameni s-au reunit într-un grup împotriva unui post de televiziune, deşi bănuiesc că magazinele nu le-au vândut televizoarele fără telecomandă? Şi nici nu cred că rcs&rds sau telekom le-a scos absolut toate celelalte canale din grilă.

Adică de ce dracu aş intra eu într-un astfel de grup, dacă urăsc Antena 3 atât de mult încât sunt anti? Dacă nu sunt interesat îl scot din grilă, îl pun la coadă, lângă cele 4 posturi maghiare. Ce să vorbesc cu oamenii care urăsc, ca şi mine, un post de televiziune? Ce subiecte dezvoltă? Bănuiesc că subiectele se învârt în jurul Antenei 3, nu? Dar dacă eu urăsc Antena 3, deci nu mă uit la postul în cauză, ce dracu vorbesc cu oamenii?

„Bă, băiatule, când îl văd pe Mircea Badea, deşi nu mă uit la emisiunile lui, îmi vine să sparg televizorul”, sau „Ce vorbeşti mă, mie, când soacră-mea vrea să se uite la telenovele dar io-l urăsc atât de mult pe Gâdea încât pun telecomanda sub cheie, îmi vine să vomit”. Aşa?

Ceea ce mi se pare mai grav decât apartenenţa stupidă a unor oameni care vor să demonstreze că au ceva în cap, dar nu sunt în stare să găsească rolul unei telecomenzi, este ura. Total nejustificată, pentru că, oricât am căutat nu am găsit niciun grup anti duck tv, anti agro tv, anti taraf tv sau anti superone HD. Şi pun pariu că în spatele oricărui post enumerat se găseşte câte un mogul care încearcă să facă jocurile cuiva.


Eu mă declar anti prostie, se bagă cineva?

Ce facem dacă prindem o vrăjitoare şi mai ales unde îi tragem un şut

România are o curte, Curtea de Conturi pe numele ei, organism ce se ocupă cu controlul tuturor instituţiilor baştanului la al cărui buzunar contribuim toţi - statul român. Preşedintele Nicolae Văcăroiu, mda, acum o sută de glume răsuflate prin care să aflăm că de fapt îl cheamă Vodkaroiu, dă drumul la dulăi prin curtea statului şi ăştia verifică câţi şi în ce fel au cheltuit sau gestionat marafeţii mei, ai tăi, ai tuturor, instituţiile sau organele (absolut sublime cuvinte şi mai ales modalitatea de rostire a lor în media). 

Ca să n-o mai lungim, pentru că modul de acţiune este probabil cunoscut, preşedintele respectabilei instituţii a făcut la începutul acestei luni o analiză a activităţii dulăilor săi din ultimii 10 ani. Cifrele sunt insignifiante pentru un stat atât de bogat precum România - prejudiciu de 2,1 miliarde, am scris cu litere de teamă să nu greşesc, pentru care Curtea de Conturi a făcut 675 de plângeri către alte organe pentru începerea urmăririi penale, Parchet, DNA, DIICOT, PITICOT, STATU-PALMĂ-BABRĂ-COT, care şi câte or mai fi. Printre cazurile nerezolvate, pentru că recuperarea sumelor a fost o reuşită doar la mărunţişuri, se găsesc: Hidroelectrica cu 100 de milioane de euro, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România cu 46 de milioane, tot euro, Municipiul Buzău cu 30,7 milioane. Lista e lungă, astea sunt cele mai importante. 

Asta ca să mai spună cineva că nu mai e nimic de furat în ţară şi că de aia am trimis ciorditorii prin marile oraşe ale Europei. 

Mi-am adus aminte de o întâmplare dintr-o sală mare, dichisită, cu oameni citiţi, doctori, invitaţi împreună cu odraslele la un spectacol organizat în preajma unui Crăciun. Înainte ca Moşul să-şi facă apariţia cu desaga plină de coca-cola are loc o piesă de teatru pentru "micuţii" gingaşi. În cadrul reprezentaţiei, Făt Frumos o prinde pe Vrăjitoarea cea Rea şi cere ajutorul copiilor pentru a găsi cea mai bună pedeapsă pentru cotoroanţă. "Să o spânzurăm", zice unul din fundul sălii, "Să mănânce un măr otrăvit", îndeamnă o domnişorică nemulţumită probabil că doar fetele frumoase, gen Albă ca Zăpada au o aşa crudă soartă, "Să fie spintecată cu sabia", sare şi un viitor ninja. Şi tot aşa, care mai de care, copii şi-au arătat isteţimea. Se potolesc la un moment dat, când un puşti de 4-5 ani, cu ochelari rotunzi şi părul blond ciufulit, se ridică de lângă stimabila sa mamă, doamna doctor, şi ţipă sâsâit: "Să-i tragem un sut în Pi (contanta matematica a cărei valoare este raportul dintre circumferinţa şi diametrul cercului) zdă".

De când am aflat povestea îl tot caut pe puştiul ăsta. Ar fi bun pentru preşedinte, premier, dictator, ministru al justiţiei, preşedinte al ICCJ, toate la un loc, nu numai pentru că la vârsta lui a dat cel mai bun exemplu de pedeapsă, dar a identificat şi genul, feminin în cazul de faţă, al infractorului.

Parantezele Irinei Radu sau cum să plăteşti abonament la TVR pentru că ai telefon mobil

Şeful postului public de televiziune, Irina Radu, a vorbit marţi în faţa Comisiilor de Cultură reunite din cadrul celor două camera ale Parlamentului despre situaţia grea a TVR. Irina Radu a prezentat situaţia: din februarie postul public nu va mai putea plăti taxele la stat. Mai pe direct, purceaua e moartă-n coteţ. Datorii? Eh, un mizilic, 150 de milioane de euro, 100 la buget, 50 la terţi.

Se plânge doamna şef în faţa parlamentarilor, se codeşte, că ar vrea în insolvenţă, că n-ar vrea, că nu e o fericire, dar cel mai important – situaţia nasoală din prezent se datorează, se datorează, cui? Ei bine, da, celor din trecut.

Şi acum o mica paranteză a doamnei şef, nebăgată în seamă prea mult (paranteza, nu doamna), o propunere de revigorare a situaţiei financiare a Societăţii Române de Televiziune: “O mică paranteză vizavi de creşterea încasărilor ar fi să se poată încasa abonamentul, taxa, de la oricine are acces la programele TVR. Nu trebuie să deţină televizor. Acum poţi să vezi televiziune şi TVR şi alte televiziuni şi pe tabletă şi pe telefon şi pe alte dispozitive. Deci, plăteşti conţinutul şi nu suportul pe care ţi se livrează. Am închis paranteza”.

Adică ai-n-ai televizor cotizezi la TVR. Că ai telefon mobil smart şi poate recepta canalele TVR. Ar fi frumos să se aplice mai multe taxe, în fucţie de gadget-urile pe care le ai prin casă şi care, toate, dar absolut toate, sug informaţiile esenţiale ale posturilor publice şi ţi le vâră în creier, deşteptându-l (aşa se scrie, nu?).

Am văzut deunăzi un frigider cu televizor încorporat, sigur-sigur în doi-trei ani vor apărea în ceasurile de mână, dacă nu cumva am rămas în urmă cu tehnologia, pentru ca în maxim 10 ani Andreea Esca să ne spună "Bună seara România" sub formă de hologramă proiectată în creier de cipul implantat sub pielea braţului. Şi atunci vom observa că toată populaţia globului, pentru că şi bulgarii, pakistanezii şi burkin-fasonezii vor avea posibilitatea să urmărească emisiunile TVR, vor fi obligaţi să plătească taxa doamnei Irina Radu pentru că posedă creier.  

Irina Radu lucrează de o viaţă în TVR, adică la stat şi din câte se pare şi-a însuşit metoda de acţiune aplicată de şefii României, atunci când nu mai sunt bani la buget. Păi ce facem noi când nu mai sunt bani la buget? Introducem o taxă. Simplu.


O sugestie pentru doamna şef a TVR – cum ar fi dacă v-aţi arunca privirea prin multele redacţii ale TVR, sau pe ştatele de plată, vedeţi câţi angajaţi sunt la fiecare departament şi cu cât sunt plătiţi. Apoi uitaţi-vă cine munceşte din redacţiile respective, e simplu, urmăriţi emisiunile, pe tv, tabletă sau telefon. Vă spun un secret, ăia mulţi şi cu salarii babane stau şi freacă tabletele şi telefoanele, muncesc doar câţiva, ăia mai prost plătiţi. Am exemple clare, dar nu le dau pentru că mi-e teamă să nu fiu propus la conducerea SRTV. 

Cum să dai like dacă n-ai nici closet, nici hârtie igienică

Aveam un coleg de liceu, care avea un prieten al cărui văr de gradul întâi învăţa, cu ghilimele de rigoare, la clasa de vizavi, şi care avea mare trecere la gagici în perioada în care Gianna Nannini îl surclasa cu „Notti magiche” pe regele Michael Jackson. Era un „div”, efectiv. Păr bălai, cârlionţi, privire ageră, garderobă parcă furată din reclamele Marlboro, mai puţin pălăria stupidă cu boruri întoarse, ceea ce în anii ’90 reprezenta etalonul eleganţei masculine. Fuma tacticos, glumele le avea întotdeauna la el, fetele băleau pe unde îndrăzneau în jurul lui, un adevărat lider.

Valeriu Nătâncea Sauerkraut, e adevărat, la nume stătea mai prost decât William Brânză,  compensa la toate celelalte capitole la care noi, muritorii de rând, tânjeam, adică fetele din universul nostru strâmt, ce oftau la fiecare apariţie a sa.  Dar culmea e că Valeriu Nătâncea Sauerkraut, al cărui al doilea nume, preluat după tatăl sas, s-ar traduce cu „varză murată”, era apreciat în egală măsură şi de băieţi, un adevărat lider în toată şcoala cea vestită a întregului nostru ego. Altă rimă n-am găsit.

Într-un an, printr-a 11-a parcă, am mers mai multe clase într-o tabără la Năvodari. Ce mai Depeche, ce mai zbucium, marea clocoti de zgomot în fiecare secundă a trecerii marii oştiri a lui Valeriu Nătâncea Sauerkraut pe malurile înspumate ale Mării Negre. O distracţie non-stop, nimic nu a stat în calea Demiurgului nostru, care, am uitat să precizez, avea un defect de vorbire, vârful limbii îi era prezent non stop în spaţiul interdentar dintre incisivii centrali, ceea ce făcea ca orice cuvânt să şuiere uşor, parcă spercial pentru a mai atrage prin preajmă încă o trufanda încă minoră.

Într-o zi, ne servesc doamnele de la autoservirea de la cantina din Năvodari felul unu - ciorbă de fasole, iar felul doi... da, da, fix ciolan cu varză, o adevărată înfrăţire a gastronomiei tradiţionale româneşti cu cea bavareză. Cum alternativele pizza, ravioli, guacamole şi coq au vin erau inexistente în vremea respectivă, toţi ne-am înfruptat până la dezmăţ din bucatele puse la dispoziţie de priceputele bucăterese. Nu de alta, dar în tinereţe ai nevoie de energie, şi energia e dată de combustibil.

Apoi toată prodipendada Liceului Industrial nr. 13 din viitoarea capitală europeană Bucureşti am strâns rândurile în jurului gurului nostru Valeriu Nătâncea Sauerkraut, pe plajă la Năvodari, aşa cum într-un mod mult, chiar incomparabil, mai obscen avea să o facă mai târziu Gregorian Bivolaru, un alt nume de referinţă în istoria noastră sărăca, împotriva părerii unanime a istoricilor, mai la Sud, la Costineşti. Un dublu casetofon Akai şi-a făcut treaba alături de berea, la butoi încă, cumpărată la suprapreţ din afara taberei, şi de sucul TEK viu colorat în roşu, verde, galben şi chiar albastru, cu gust de maracuja. Tinereţe, muzică, plajă, antren, ce mai putea lipsi? Nimic. Însă ceva a apărut în plus şi din senin, în burta idolului nostru, Valeriu Nătâncea Sauerkraut.  O zvârcoleală şi o încăierare româno-germană de parcă toţi voievozii noştri laolaltă se luaseră la harţă cu wehrmacht-ul condus de o mustaţă tunsă atent sub nas. S-a lăsat cu transpiraţii reci fix când Enjoy the silence făcea ca plaja să răsune de palmele tuturor, care rămâneau însă neatinse, printr-un gest inventat de Dave Gahan. La Step by Step, NKOTB, Valeriu Nătâncea Sauerkraut al nostru a tăiat-o brusc şi dintr-o dată în direcţia closetului care dădea spre plajă, dar în care nu a apucat să intre pentru că femeia de serviciu dezinfectase cu clor şi închisese uşa cu lacătul.

Încolţit din toate ungherele stomacale, Valeriu Nătâncea Sauerkraut a găsit dintr-o privire salvarea sa aşa cum salavmarii găsesc întotdeauna victimele cele mai grase să le facă respiraţie gură la gură, Marea Neagră. Şi într-o viteză de avion cu reacţie, Valeriu Nătâncea Sauerkraut parcurge cei 20 de metri până la mal, devine roşu de parcă toată furia mondială îl năpădise, apucă să arunce de trei ori în apă picioarele şi se prăvăleşte cu totul. Mulţimea de pe margine realizează doar gestul ultim, se opreşte din zbenguială, după care, cu mâinile în aer, strigă în cor „UUU”. Adică, un fel de „Bă, băiete, numai unuia ca Valeriu Nătâncea Sauerkraut i-ar fi trecut prin cap să ducă petrecerea în apa Mării Negre”. Idolul tuturor îşi revine în fire, scoate pantalonii scurţi, era primul care trecuse la boxeri şi nu mai purta anticii slipi ridicaţi undeva până aproape de subsuori, şi îi învârteşte de trei ori deasupra capului în chiotele şi suspinele tuturor. Valeriu Nătâncea Sauerkraut ne face semn să-l urmăm, dar niciunul dintre noi nu era atât de descuiat la minte încât să extindă petrecerea în valurile mării.

Uşor dezamăgit, Valeriu Nătâncea Sauerkraut dă din mână, îşi pune chiloţii de baie şi iese din apă în uralele tuturor celor care am făcut roată în jurullui şi, probabil, l-am fi ridicat pe braţe dacă nu ne-am fi dat seama la timp că era plin de rahat de piciorul stâng de la pulpă până la călcâi.

Azi am dat un like din greşeală. Ce dracu fac? Serios vorbesc. Eu sunt un novice într-ale facebook-ului, ca să fiu blând cu mine şi să nu folosesc „bâtă”, „lemn”, „cap de paie”, „tolomac” ori „tont”. Ca să mă crezi fii atent - mai acu’ ceva timp am postat şi eu cu aceeaşi vanitate nerăbdătoare a fiecăruia dintre noi un text care aştepta aplauze prelungi tranformate în degete mari orientate către locul în care în van sperăm să ajungem toţi, însă atunci însoţiţi de bătăi frenetice din palme, pentru că aşa se cade într-o ţară creştină -  să conduci morţii pe ultimul drum aşa cum un actor se retrage din scenă. Toată viaţa noastră este o poezie, dar avem veceu în fundul curţii şi suntem ultimii cumpărători din Europa de hârtie igienică şi pastă de dinţi.

Nimeni nu părea să guste din storceala minţii mele. Chiar nimeni, nimeni? „Bă, ai băut cam mult”, îi reproşez posesorului restului de creier din propria cutie craniană. Dar e în faza de negare, nu m-am putut înţelege cu el. Ideea e, ca să n-o mai lungesc, postarea era setată să fie văzută doar de novicele ei autor, care încă nu şi-a băut întru totul minţile astfel încât să-şi aprecieze propriile creaţii bahice, deşi minunata ustensilă de ales preşedinţi îţi dă această posibilitate. Ar fi ca o autosatisfacere la scenă deschisă, că tot am adus vorba despre teatru.


Acu’ serios, am dat un like şi regret, adică l-am dat din greşeală, nu am citit tot textul, era vorba despre altceva, eu ce dracu fac acum? Nu cred că am ce face... Dar bine, dracu', că n-am votat.

Noua şi vechea mea viaţă

Ştii cum e când vrei să vorbeşti despre ceva şi în acelaşi timp cel mai important lucru în viziunea ta este să-ţi ţii gura. Fix la fel e şi atunci când te podidesc lacrimile la un final de film, un film prost, cu scene siropoase, al cărui sfârşit îl cunoşteai încă din primele 20 de minute de peliculă, dar din motive parcă necunoscute ai continuat să-l urmăreşti cu atenţie. Sau ceea ce urmează să faci într-o zi banală, normală, în care te-ai sculat cu greu dimineaţa din pat, ai uns două felii de pâine cu unt, ai plecat la slujbă, te-ai întors, pentru că întotdeauna, fără abatere, omul are de unde să se întoarcă, ai mâncat resturile ce le-ai găsit prin frigider, ai văzut filmul descris în răndurile de mai sus, şi cu toate astea pari mereu surprins de viaţa pe care o duci. Ori indignarea care ţi se citeşte pe chip de fiecare dată când ai vrea să înjuri, să ţipi, să te revolţi, să te lupţi pentru viaţa care crezi că îţi este luată zi de zi şi la care pretinzi că ai dreptul doar pentru că numai alţii au dreptul să te mintă, dar taci. Sau planurile de început de an în care îţi propui să vezi mai mult, să simţi mai mult, mai mult decât într-o melodie uşoară difuzată până la limita răbdării, să nu treci pe stradă fără să observi altceva decât bucăţile de hârtie cu „Atenţie, cad ţurţuri!”, să ai ochi pentru tot şi pentru toate ce ar putea să-ţi încapă în cap, dar pe care le faci repede uitate, fără a şti motivul.

Până într-o zi în care una dintre discuţiile pe care ai fi vrut să le ai, emoţiile tâmpe ale unui film cu final previzibil, rutina surprinzătoare a vieţii cotidiene, nemuţumirea faţă de tot ce nu depinde de tine şi visurile la o altă viaţă, neîmplinite de fiecare dată, îţi vor produce o scânteie printre „oştile minţii” regrupate între timp. Scânteie care să te facă să-ţi doreşti şi să cauţi o altă viaţă, pe care să o observi într-un balon de săpun făcut de copilul care locuieşte vizavi de apartamentul tău şi pe care nu l-ai văzut până atunci, într-un miros dulce de parfum ieftin în care să descoperi frumuseţea trecutului orientului, în gustul retrăirii copilăriei a unor covrigi de ţară, făcuţi simplu din apă, sare şi făină, sau în mirosul pielii încinse de soare, la scurt timp după ce ai ieşit din Marea Neagră. Aceste noţiuni însă, străine şi revoltătoare pentru mintea umană, mult prea grăbită să trăiască decât să trăiască, te vor face să cauţi adevăratele motive ale simţirii monstruoase care te încearcă odată cu marea revelaţie a vieţii tale.

De aici, cursa pare de neoprit, tu pari de neoprit, tot tabloul e desprins dintr-un film, bun de data asta, cu Jean Gabin în tinereţe. Şi totul aleargă - peisaje de o incrediblă frumuseţe găsită într-o stepă, imagini simbol ale naturii urbane, frământări ascunse ale sufletului şi gândului, prietenii uitate şi aduse aminte de un ţoi cu rachiu, lacrimi sărate căzute într-un castron cu ciorbă, cărţi citite şi răscitite pe nerăsuflate, sentimente materne crezute pierdute, viziuni asupra unui viitor trecut; toate aruncate de om la coşul de gunoi al vieţii. Nimic nu ar mai trebui să existe din ceea credeai că ar fi trebuit să trăieşti, totul ar fi trebuit să fie nou, dar sentimentul neputinţei atingerii unei alte vieţi te ţine totuşi ancorat în trecut cu amintiri dureroase. Dar cursa continuă, pentru că ţelul vieţii tale este acela să găseşti calea de acces către o nouă viaţă,  iar toate acele mici frumuseţi enumerate în rândurile de mai sus trebuie neîndoios explicate minţii tale încăpăţânate să accepte daruri neaşteptate.

Şi toate aceste nimicuri semnificative din noua ta viaţă, vor fi legate într-o ediţie de colecţie de lux, un volum frumos cu copertă din piele fină verde închis, cu semn din mătase roşie şi miros de cerneală tipografică, intitulat „Propria mea viaţă”, pe care într-un final descoperi că n-o vrei nici pierdută şi nici înlocuită, pentru că este aceeaşi. Filmul se termină însă brusc, cu un final atât de previzibil încât ţi se pare incredibil că eşti surprins. Şi din ochi îţi curg lacrimi sărate, dar asta nu te mai surprinde pentru că acum ştii că „Viaţa cea nouă” te face să simţi că trăieşti.


Aceasta nu este o recenzie, dar Orhan Pamuk este un scriitor din noua şi totodată vechea mea viaţă.

Ziua îndrăgostiţilor a murit

Aşa mi se pare. Totul a sucombat. Nimic nu mai e din ce a fost. Subţire şi cu emisiunile la televizor. Adică, eu înţeleg că românul e fiert zi de zi cu „Mireasă pentru fiul meu”, „Mărit-o pe mama”, „Soacră-mea e din nou la pubertate” şi alte asemenea, dar totuşi... Unde sunt vremurile când publicitarii creativi cei plini de avânt şi, evident, creativitate, venită musai după câteva fumuri tari, scoteau celebra replică „udiubimaivalantain”? Unde sunt pernuţele roşii în formă de inimioară vândute în pieţe cu „I Love you”? Unde sunt postările pe facebook cu „Multumesc iubi pentru că exişti”? Unde e rozul? De ce a dispărut culoarea roz? Aţi văzut că nu mai e la modă rozul? Piţipoancele nu se mai îmbracă în roz şi cu siguranţă motivul nu este pentru că Aleea Castanilor a trecut pe ora Milano şi a adaptat trendul culorilor. Păcat, rozul era singura alternativă vomitivă la viaţa politică românească. Şi cred că oriunde ar trebui, aşa ar fi normal, să existe concurenţă. 

Azi am fost la Dristor. Şaormăria Dristor, din cartierul Tineretului. Care s-a mutat de la Budapesta mai spre Tineretului, după ce ar fi pierdut nu ştiu ce proces cu asociaţia de proprietari, cărora pe lângă suflet şi lenjeria intimă le mirosea a maioneză cu usturoi până şi adidaşii de alergat după 3 ture de parc. Nimic din sărbătoarea sfântă a Valentinului. Nu tu un iubi cu o iubi, nu tu un trandafir pe masă lângă şaorma cu de toate. Nimic. Aceiaşi pantaloni de trening adidas/nike, aceleaşi smartfoane mari cât zilele de post de odinioară, aceleaşi cefe groase de nu înţeleg de ce bulgarii poartă această grea povară, aceleaşi burţi hămesite şi „împarizerate” în tricouri negre, aceeaşi hulpavă şi grotescă modalitate de „a servi masa” în oraş. Am fost dezamăgit.

Se pare că omenirea e într-o continuă mişcare. Lumea vrea să fie schimbată, oamenii vor elemente noi. Au nevoie de iubiri noi, au nevoie de motive noi de a-şi arăta iubirea. Faţă de consoartă sau şaorma. Nu contează, iubire să fie.

Am căutat posibile alternative de sărbătorire a dragostei oamenilor, acest sentiment neţărmurit:

- Fiecare an nou începe cu Ziua Mondială a Familiei, ziua în care cocalarii se jură pe mame că nu mai folosesc expresia „Să moară familia mea”

- 29 ianurie, Ziua Invenţiei Automobilului. Este ziua în care toţi posesorii de BMW ursuleţ nu îşi vor mai spăla singuri maşinile. Vor da câte cinci lei la spălătoria ecologică cu puţ de mare adâncime şi canalizare necontrolată de proprietar pentru că orice „cazan de ţuică” merită să fie răsfăţat o dată pe an.

- 30 ianurie, Ziua internaţională de ajutorare a bolnavilor de lepră. Va fi ziua în care vom putea vedea toate leprele din oraş sărbătorind şi comportându-se ca în orice altă zi a anului.

-  4 februarie, Risiun - sosirea primăverii în Japonia. Ziua în care nu vom fi surpinşi să vedem pe absolut nimeni că ar recita un haiku, dar în care am putea auzi expresia “să moară mama ce chef aş avea de o terasă”.

- 19 februarie, Anul nou in religia Budista. 89. 999 la sută dintre clienţii şaormăriilor din Bucureşti vor cumpăra artificii şi pocnitori considerând că trebuie să serbeze anul nou, de vreme de olginda le arată acelaşi portret sculptat al lui Budha.

- 3 martie, Ziua Scriitorului. Toţi căutătorii de „Salam” sau „Florin Salam” sau „Salam cea mai pizdă pesă” vor avea din partea google, free, gratis adică, un dicţionar ortografic, ortoepic, morfologic şi de punctuaţie, care va evita ad-block-ul instalat pe laptop.

- 13 martie Ziua mondială a plantaţiilor forestiere. Va fi sărbătorită cu câte un grătar sub fiecare copac.

- 21-28 martie, Saptămâna mondială a solidarităţii cu lumea dscriminată rasial. Este săptămâna în care toate posturile tv din România vor prelua în direct şi totalitate prorgamele posturilor Taraf şi Mynele TV.

- 26 aprilie Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale. Ziua în care de pe toate calculatoarele din România nu va putea fi folosită combinaţia de taste Ctrl C - Ctrl V.

- 2 mai, Ziua Rugăciunii. Ziua în care în toată ţara vom auzi murmure de genul: Dă Doamne să mă sune Ţociu şi Palade, Dă Doamne să ajung să am şi eu IPhone 6, Dă Doamne să găsesc şi eu unu plin dă bani şi care să nu mă bată. Adică o zi obişnuită.

- 10 mai, Ziua pasărilor şi a arborilor. Este ziua în care grătarele de sub copaci vor sfârâi doar cu aripioare şi copane de pui.

- 18 mai, Ziua Sportului. O altă zi obişnuită, de vreme de 90 la sută din populaţia României deţine cel puţin un obiect vestimentar marca adidas.

- 5 iunie, Ziua mondială a mediului, o altă zi de grătar

- a treia duminică din iunie, Fathers' day, va fi ziua în care majoritatea românilor nu vor mai folosi sintagma „să moară mama”, aminintindu-şi că în procesul procreerii e nevoie de două persoane.

-  8 septembrie, Ziua mondială a literaturii. Va fi ziua în care cotidianele Libertatea şi Click vor fi distribuite gratuit.

- 9 septembrie, Ziua Internaţională a frumuseţii. Ziua în care România va fi inundată la propriu şi la figurat de acordurile melodiei „Cea mai frumoasă manea este pentru gagica mea”, a celebrilor Nicolae Guţă şi Susanu.

- 30 septembrie, Ziua independenţeti Botswanei va fi sărbătorită din plin de toţi românii aducând mari omagii monedei naţionale a ilustrului stat african.

- 15 octombrie, Ziua mondială a mersului pe jos, va fi data la care toţi posesorii de BMW ursuleţ vor claxona pietonii, scoţând capul pe geam „hai mai repede în morţii tei de serac”.

- a treia duminică din noiembrie, Ziua mondială a comemorării victimelor accidentelor rutiere. În România se va aduce un pios omagiu victimelor, fiecare automobilist aruncând flash-uri orbitoare în ochii celui din faţă, atenţionându-l că el nu stă după toţi „săracii” pe autostradă.

- 21 noiembrie, Ziua mondială a televiziunii este şi ziua lui Capatos şi Măruţă. La toate posturile de televiziune va fi exista o burtieră galbenă cu un scrol (cu l, nu cu t la final) cu mesajul: Imediat, Dezastru, Breakng News, Şocant.

- 2 decembrie, Ziua internaţională a abolirii sclaviei. Ziua în care întreaga planetă va medita la posibilele vorbe ale împăratului Hadrian (născut 76, fără altă cifră în faţă, mort în 138): "Mă îndoiesc că toată filozofia lumii va reuşi să desfiinţeze sclavia, cel mult îi va schimba numele. Pot să-mi închipui forme de servitute mai rele decât ale noastre pentru că sunt mai înşelătoare: fie că s-ar reuşi transformarea oamenilor în maşini stupide şi mulţumite care se cred libere în vreme ce sunt aservite, fie că li s-ar dezvolta, eliminând răgazurile şi plăcerile omeneşti, o poftă de lucru tot atât de furioasă ca pasiunea pentru război la neamurile barbare. Acestei servituţi a spiritului sau a imaginaţiei oamenilor îi prefer de departe starea de sclavie reală".

Eu nu ştiu de ce ne cramponăm atât de mult de nişte sărbători precum Ziua Îndrăgostiţilor. După cum se poate vedea, potenţial există. Oamenii trebuie doar să cunoască toate oportunităţile prin care să-şi arate iubirea. De ce să dăm o importanţă atât de mare Zilei Îndrăgostiţilor? Spre exemplu, a sărbătorit cineva pe 2 februarie Ziua Internaţională al Zonelor Umede? 

Am înţeles că a apărut o nouă agenţie de presă

În ultima vreme, peste tot, absolut peste tot, întâlnesc o expresie. E la modă  aşa cum erau blugii Piramide în anii ’90, sau saharienele, că tot e iarnă şi suntem hipsteri iubitori de fashion-ul de început de democraţie.  Chiar m-am surprins neplăcut de câteva ori folosind-o.

"Am înţeles că". Asta e expresia care mă bântuie. Că sunt la piaţă şi aflu că "ne mai pun ăştia de la administraţie nişte taxe", că vorbesc cu mama şi îmi spune cum va fi vremea mâine la prânz, cu copilul de nici opt ani care mă informează că pasta de dinţi e plină de chimicale şi coloranţi, sau cu tata care îmi aduce noutatea că Rapidu’ a mai luat doi jucători, toţi folosesc la început aceeaşi expresie – am înţeles că. După care urmează ştirea.

În ultima vreme, şi observă şi tu expresia la interlocutorii tăi, o să-mi dai dreptate, ştirea e asimilată de receptor astfel încât în discuţie intervine „am înţeles că”. Nu, oamenii nu mai folosesc „am auzit/văzut/citit la radio/tv/ziare (mai spre imposibil) că”. În mentalul individual, sper totuşi că nu şi colectiv, ştirea nu mai are valoare de adevăr, aşa cum impun verbele menţionate mai sus. Viaţa îşi urmează cursul firesc, oamenii continuă să asculte cu urechile lor, să vadă şi să citească, evident, cu ochii lor, dar cu toate astea nu mai au încredere în proprii receptori. Sau poate în emiţători?

Cuvântul e liber, îl are toată lumea, şi circulă peste tot, poate prea mult. În ultimii 25 de ani, l-am folosit toţi prea mult (da, timpul maxim care a trecut de la revoluţie acceptat de creierul meu este de 25 de ani). Ştirile s-au transformat în mintea oamenilor, în aceşti ani, de la informaţiile citite şi asimilate pe nerăsuflate din cele spre o duzină de cotidiane (da, cotidiane, nu cotidiene) în zvonuri cu aromă de bârfă. Pentru că ştirea e împachetată cu blugi Piramide şi sahariană, să pară cool şi să atragă cât mai multe priviri. Cred ca oamenii nu mai au încredere în ştire, pentru că ei vor de fapt informaţia goală. Pe om, că să nu folosesc foarte omenescul cetăţean, nu-l păcăleşti la infinit. Îl atragi o dată, de două, de nouă ori cu "vezi aici", dar a zecea oară ştirea ta va fi redistribuită în piaţă, la propriu şi la figurat, cu "am înţeles că".

"Apropo, am înţeles că a apărut o nouă agenţie de presă", mă abordează ieri un cunoscut. Ai înţeles bine, zic, cred că în scurt timp te vei convinge.

Despre sâni şi alte organe fireşti

O mamă hrăneşte copilul la sân. În mall. Aşezată pe un fotoliu din plastic. E româncă. Lumea trece pe lângă ea, unii sunt uşor insistenţi cu privirea. Eu sunt insistent la tabloul de ansamblu. Unora li se citeşte uimirea pe chip, alţii vor doar să pară indiferenţi. O prietenă de-a femeii, în picioare, îşi hrăneşte la rândul său copilul, dar cu biberonul. Am avut impresia că este uşor invidioasă pe amica ei care îşi alăpta copilul din propriul corp. Şi avea o oarecare tendinţă de a acoperi tabloul cu mama cu pruncul la sân.

Cu un an în urmă am mai văzut acelaşi tablou, cu decorul schimbat, în parc. Oamenii s-au comportat şi atunci firesc faţă de această necesitate a semenului lor. Pur şi simplu, sânii femeii care alăptează şi-au pierdut calitatea sexuală în ochii spectatorilor.

De multe ori mi s-a întâmplat să întâlnesc pe străzi bărbaţi care urinau, langa un copac, un stâlp, un gard. De absolut fiecare dată am observat că oamenii fie au ocolit zona fie au întors privirea, dezgustaţi de tabloul apărut din senin. Oamenii nu s-au mai comportat firesc faţă de această necesitate a semenului lor. Pur şi simplu, penisul bărbatului care urinează devine un monstru al sexualităţii, al obscenităţii şi decadenţei.


De foarte multe ori, la mare, pe plajă am văzut femei cu sânii dezgoliţi de vreun val sau pur si simplu de o mişcare a corpului. Şi stăteau, şi stăteau şi stăteau aşa până la vreo cinci minute. După care brusc, cu o mişcare ruşinată trăgeau sutienul la loc. De fiecare dată m-am întrebat, cum dracu e posibil să rămâi dezvelit în părţile intime şi să nu simţi? Adică, e posbil ca un bărbat să umble cu ştromeleagul în vânt şi să nu simtă briza? Există vreo diferenţă între pielea sâinilor femeilor şi cea care acoperă organul masculin? E oare posibil ca epiderma femeilor să fie mai puţin sensibilă? În plus, o femeie are sânii mult mai aproape de raza vizuală decât un bărbat burtos are organul.

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...