Uau, ministrul Fondurilor Europene a lucrat pentru un stat nerecunoscut de România

Avem un nou ministru. Tehnocrat, evident. Ministrul Fondurilor Europene, Dragoş Cristian Dinu, până acum secretar de stat în acelaşi minister. 38 de ani, tânăr, vânjos, dornic de muncă, pus să scoată ţara la liman. Mă întrebam ce a muncit un om care a ajuns ministru plin la această vârstă şi aşa am ajuns la CV-ul domnului Dragoş Cristian Dinu. O descriere a activităţii atât de stufoasă, 7 pagini pline, încât iniţial am crezut că am dat peste o nuvelă sau ceva. Trebuie însă să recunosc – sunt un tont, eu nu înţeleg sensul a nici măcar 30 la sută dintre cele 28 de posturi ocupate de noul ministru în intervalul 1999-2016.

Ce face de pildă un „trainer” care se ocupă cu „Training pentru tinerii manageri publici în instrumentele de evaluare a politicilor publice şi tehnici. Metodologii pentru recenzii instituţionale funcţionale”? Până la un punct am înţeles, i-a format pe tinerii manageri publici. Ca să ce? Ce făceau viitorii manageri publici? Lucrau cu instrumente de evaluare a politicilor publice? Ce dracu e asta? Nu mai întreb ce sunt alea recenzii instituţionale funcţionale.

Prin 2004-2008 a lucrat la Secretariatul General al Guvernului, ca tehnocrat, evident, aşa cum mai devreme lucrase la Primăria Sector 2. Ce a făcut la SGG nu mai scriu că ocupă 2 pagini, iar cuvintele se repetă la nesfârşit, gestionare, analiză, elaborare, monitorizare, eficienţă, restructurare. Pfff, praf sunt. Nu înţeleg ce a făcut exact acolo. Mi se pare o meserie de neînţeles, sau poate am rămas eu în urmă, sunt depăşit de timpuri. Eu ştiam că un cizmar face pantofi, un croitor croitoreşte, un măcelar măcelăreşte. Ce a făcut noul ministru la SGG mi-e imposibil de descifrat. Astea sunt doar jumătate dintre atribuţiunile sale: “Gestionarea sistemului de planificare strategica implementat la nivelul administraţiei publice centrale din Romania - Analiza practicilor curente in procesul de elaborare a bugetului si conexiunea cu elaborarea politicilor publice; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 1, Componenta de Management) pentru toate liniile ministeriale; - Elaborarea Metodologiei de planificare strategica (Etapa 2, Componenta de programare bugetară); - Coordonarea procesului de elaborare a planurilor strategice de ministerele de resort; - Elaborarea planului strategic al Secretariatului General al Guvernului. Revizuirea funcțională la nivelul CG în România (problemele de management a politicilor) - Analiza structurilor existente la Centrul Guvernării; - Propuneri de restructurare pentru creșterea eficienței”.

Apoi a fost ceva consultant/expert planificare strategică în administraţia publică din Republica Moldova, dar de departe, cea mai interesantă poziţie a deminitarului mi s-a părut a fi tot de consultant/expert în administraţia centrală de la Pristina. Da, Kosovo. Nu înţeleg prea bine cine l-a plătit pentru “Evaluarea sistemului de planificare la nivelul central al administrației; - Evaluarea capacității cu respect la coordonarea politicilor - Analiza funcţională orizontală a coordonarii politicilor şi a sistemului de planificare strategica”, dar ştiu sigur că România nici atunci, 2008-2009, şi nici acum, nu recunoaşte independenţa statului Kosovo. Uau! Adică noi nu recunoaştem un stat, dar trimitem experţi să-i evalueze sistemul de planificare la nivelul central al adminstraţiei.

Printre cele 28 de posturi ocupate de Dragoş Cristian Dinu se mai regăsesc „Consultant planificare strategică pentru Analiza Funcțională a Centrului Guvernului”, “Expert cheie analize funcţionale”, “Lider de echipă”, “Expert internaţional Analiză Funcţională Administraţie Centrală” şi tot aşa. Până la 28!


Mă declar înfrânt şi în acelaşi timp revoltat de situaţia în care se găseşte această ţară de vreme ce avem specialişti formaţi la un nivel atât de înalt încât eu nici măcar nu pricep competenţele lor. Noua generaţie de profesionişti pare venită de undeva dintr-o altă galaxie, par a fi supraoameni, cu o inteligenţă nefirească şi plâng de mila acestui popor incapabil să se ridice măcar până la genunchiul broaştei al calificărilor lor profesionale. Pentru că aş vrea să văd un vox populi în rândul oamenilor care nu ştiu să răspundă la întrebarea “Pe ce continent trăim?”, intervievaţi fiind cu privire la ocupaţia noilor lideri.

Moaşele Sfântului Cioloş

Suntem un popor de credincioşi, e clar, nu avem nevoie de filmuleţe cu femei posedate duse pe braţe de organe să pupe moaştele pentru a-şi reveni. Ne uităm pe statistici şi vedem clar că două treimi dintre noi considerăm că un politician care nu crede în Dumnezeu nu e bun de ales. Cum ar mai fi câştigat vreodată Emil Constantinescu preşedinţia în faţa lui Ion Iliescu, dacă nu ar fi pus la final de campanie electorală celebra întrebare „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”. Iar nepocăitul s-a codit.

Doar 3,5 la sută dintre noi nu cred în existenţa lui Dumnezeu (oare eu cred dacă-L scriu cu majusculă?), dar în acelaşi timp, 33 la sută neagă fiinţa fratelui celui rău, dacă e să gândim în stil bogumilesc. Adică există un procentaj de 30 la sută dintre noi care crede că Dumnezeu există, dar Diavolul nu? (ar fi trebuit să scriu diavol cu minusculă?) Păi ce credincioşi sunt aştia? Că te învaţă de existenţa necuratului din primele zile de religie predată în şcoală.

Mă rog, ideea clară e că suntem un popor credincios şi de asta ne puteam da seama mai simplu după numărul bisericilor sau dacă mergem cu autobuzul trei staţii din care riscăm să coborâm fără vreun ochi, scos de sfânta treime a zilelor noastre- închinăciunile colegilor, frânele şoferului şi gropile noastre ale tuturor. Amin.

Noi credem întotdeauna, şi dacă nu e vizibil e din cauza necredinţei noastre, în existenţa unei făpturi, nu neapărat cerească, poate fi şi dintre noi, care va veni odată pe un cal alb şi ne va scoate la mezat. Noi am ajuns la stadiul la care erau iudeii, şi sunt, aşteptându-l pe Mesia. Dar în viziunea noastră, aproape colectivă, acest Mesia care ar avea rolul să îndeplinească o minune mai omenească, şi anume să ne scoată din rahat, învăţându-ne lucruri simple şi foarte creştine, pentru că noi ar trebui mai degrabă să ne aplecăm către latura educativă a religiei noastre şi mai puţin către racla cu moaşte, este fiecare ales sau numit în fruntea ţării.

Până mai acum ceva ani ne-am închinat la privirea piezişă şi plină de înţelepciune a unui marinar netot şi i-am pupat chelia până am patinat pe propria noastră salivă. Apoi l-am umplut de salivă, ceea ce ar fi trebuit de la început.

Mai târziu ne-am închinat la „domn străin”, rămaşi undeva cu mintea la sfârşitul secolului XIX când Carol străbătea pentru prima dată noroaiele noastre. Şi ţara a fost luată înapoi, dar parcă e pe cale să-l dezeificăm şi pe singurul profesor din România capabil să-şi achiziţioneze 6 case din salariul de dascăl. Scuze, două salarii de dascăl.

Iar de ceva vreme ne-am transformat, ca naţie vorbesc, în moaşa celei mai noi icoane la care să ne închinăm, Dacian Cioloş. Un tehnocrat, care conduce un Guvern spre deloc tehnocrat, doar dacă iau în considerare un singur nume, Vasile Dâncu, care, atenţie la ce zice Oracolul cronicăresc, se va transforma cândva în Gabriel Oprea II. Cioloş, un „salvatore della patria” care la aproape un an de guvernare nu a lăsat impresia că ar putea depăşi condiţia de „politician” atât de hulită de el, ca şi de admiratorii săi. Şi asta dacă luăm în considerare doar campania furibundă pe care a început-o tocmai în preajma alegerilor.

Vedem prea repede şi oriunde icoane şi sfinţi la care ne grăbim să ne-nchinăm şi prea târziu să le scuipăm şi teamă mi-e că transforma-ne-vom dintr-o gloată de moaşe într-o raclă cu moaşte.

Îmi pare că suntem un popor credincios, dar lipsit de spirit.

Schnaps de Orodel

Aflu cu întârziere, îngrijorătoare în ceea ce priveşte cariera mea de lucrător la aprozar, că fiul lui Christoph Daum a fost angajat de FRF ca cameraman. Ca cameraman, evident că plodul selecţionerului iubitor de artă nu s-a făcut şi nici nu se va face remarcat vreodată pentru că cameramanul federaţiei fiind nu-l va pândi niciodată pe vreun tricolor când se duce în bălării să pupe vreo pupăză.

Recunosc faptul că în vară am crezut că vine neamţul la naţională cu tot cu ideile lor strălucite care i-au împins să facă maşini precum BMW, astfel încât să aibă toţi cocalarii din România cu ce se mândriiiiii (fără număr, fără număr). Dar Christoph Daum a venit cu fiu-său, atât de capabil încât îl trage seniorul după el să câştige şi el vreo mie de euro pe lună, cam cât să-i dea FRF-ul?

Eu înţeleg că Regele Carol I, care la o lună de la înscăunare a scris jurământul cu mâna lui în limba română şi franceză, l-a uns moştenitor pe Ferdinand, nepot de-al său, dar primul rege al nostru, cum a venit, a pus bazele a ceea ce s-a numit România Mare, pe când mustăciosul joacă în continuare cu Stancu. Da, da, Stancu ăla descoperit de Piţurcă.

Apropo de Piţurcă, ăsta nu s-a dus şi el cu plodu în Arabia, ca antrenor secund? S-a dus, ca să-l lecuiască pe netot de patima păcănelelor, moştenită probabil de la ilustrul său tată.


Şi de asta zic, nu mai e nici nemţii ăştia ce era odată, ori Oelsnitz e Orodelul Germaniei. În plus, parcă şi în România au rămas numai BMW-uri ursuleţ.

Boue qui reste

Încet, încet, toamna îşi intră în drepturi :)) Poetic nu? Realitatea va fi însă alta. Mai ales pentru mergătorii de Bucureşti, specie pe cale de dispariţie, dacă ne uităm la numărul automobilelor ce se înghesuie pe străzi aşa cum se întorceau vacile de la păscut când eram eu mic la Iepureşti. Pentru că mergătorii de Bucureşti ştiu foarte bine cum e să iei la pas străzile capitalei pe vreme ploiasă. În Londra, Paris, probabil şi Kuala Lumpur, nu-i o nenorocire dacă dă cu apă de sus. Scoţi umbrela o pui deasupra a ceea ce ar trebui să se numească ţeastă, cap, diblă, ticvă, tărtăcuţă, dovleac, bostan şi te duci la treaba ta. Ajuns la faţa locului faci schema din filme clasice cu pantofii stersi pe pantoloni în partea gambelor, o scuturi, umbrela, şi eşti ca nou.

Păi nu. În Capitala europeană Bucureşti că mergi fie şi 100 de metri prin ploaie tot trebuie să treci prin cel puţin 3 băltoace pline de zoaie. Asta după ce în loc de 100 de metri ai parcurs 300 pentru a putea să le ocoleşti pe celelalte 20 de băltoace. Omenirea şi-a trimis reprezentanţi pe Lună acum jumătate de secol, cred, bănuiesc, şi de-al dracu nu gugălesc, uite că mi-a ieşit şi o rimă, iar noi, cum de-am reuşit noi şi mai ales ce căutăm în ceea ce se cheamă UE, nu suntem în stare să facem nişte trotuare drepte. Nu operaţii pe creier, pe alea le facem, nu olimpiade internaţionale de fizică cuantică, pe alea pe mai câştigăm. Nu. Trotuare pe care să nu stea apa. Cam ceea ce făceau romanii acum 20 de secole şi pe care noi le distrugem acum ca să se îmbogăţească asfaltangii.

Eu mai spun doar atât, îmi voi scoate din nou la lumină galoşii de cauciuc pe care i-am achiziţionat acum câţiva ani şi mi-i voi trage peste pantofi.


Ah, şi încă ceva – din Buletinul Societăţii istorico – arheologice “Bucureştii vechi” 1930-1934 aflu că acum aproape un secol un francez mucalit a spus că Bucarest vine de la Boue qui reste. Dar aceasta era, evident, o calomnie.

Fericirea ultimilor pocăiţi

În ultima vreme a apărut o nouă modă printre oamenii cu bani. Şi vorbesc de oameni cu bani, nu despre ăia care muncesc pentru bani. Oameni care erau în stare acum câţiva ani să cheltuiască peste sute de mii de euro pentru un shopping mic la Paris, la hotel de nşpe stele. Mă refer la ăia care mergeau cu două maşini pe stradă, una pentru ei şi una pentru scaunul alb tapiţat cu piele albă de care nu se despărţea.

Îmbogăţiţii României, faţă de care, să fim bine înţeleşi, nu am vreun sentiment de ură proletară pentru simplul fapt că senzaţia de durere în dos faţă de avuţia lor e mult mai intensă. Aşadar, puţin îmi pasă cât au, care e valoarea lor cuantificată în bani aruncaţi fără număr sau în maşini albe, denumite stupid gip. Apropo, că mi-am adus aminte de gip, acu mai mulţi ani, un ziarist scrisese ceva despre un condamnat în dosarul Microsoft şi ăsta îl sună şi-i spune: Beei, tu te iei di Coculeana (adică nevată-sa), mă? Tu te iei di Coculeana? Ti calc cu jipu pi gât, mă, ti calc cu jipu pi gât!

Ce mă enervează e moda asta la care mă refeream, de a se întoarce cu faţa la popor, către greutăţile vieţii, cu o pronunţată compasiune faţă de nevoiaşi, de copiii orfani şi de ursuleţii de pluş. Lipsă. Una blondă, cu poşete atât de multe şi de scumpe încât putea să-şi cumpere apartamente sau vile, dar nu şi-a luat pentru că avea şi din astea prea multe, o arde cu fericirea pe plaiurile patriei pozându-se alături de ciobănaşi virili. Sau poate doar fericiţi, nu ştiu. Găsi ea, de la înălţimea tocurilor de 15 cocoţate în cele mai luxoase penthouse-uri, fericirea lucrului mărunt, iubirea de Dumnezeu şi compasiunea amărâţilor de se bucurau acum câţiva ani de venirea unui camion de galoşi cu toc, via Dragonul Roşu, din motiv de campanie electorală.

Altul, cam din aceeaşi categorie, moare brusc de grija cuminţeniilor României care au wc-ul în curtea şcolii, hăt departe. Iar omul despre care vorbesc, acum câţiva ani, îşi construia în sediul firmei pe care cu onor o conducea o budă proprie şi personală, pentru că nu putea să se uşureze alături de angajaţii săi. Dintr-o dată, omul cu maşina modificată, una de 9 locuri în care plantase doar două fotolii (eu în locul lui aş fi încercat aceeaşi schemă dar într-un tractor cu două remorci), este foarte afectat de greutăţile poporului pe care le-a descoperit subit. Mie mi se pare că dacă îi dăm drumul uşor pe cracul pantalonului, miroase groaznic a ipocrizie.

Şi cel mai mult mă enervează ipocrizia asta a noilor pocăiţi ai României pentru că vine într-un moment de restrişte pentru ei, în perspectiva coliviei pe care au cunoscut-o doar pentru 30 de zile. Arest total nejustificat, pentru că nu ei ar fi pericolul social în orice ţară am trăi.


Dar apogeul, culmea, Everestul nemulţumirii mele, este atins atunci când văd câţi oameni apreciază astfel de baliverne urât mirositoare. Şi mă mai mir că o manea atât de frumoasă, Dani Mocanu – Am bani de mă enervează, are peste 7 milioane de vizualizări. 

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...