Într-o dimineaţă când am intrat în parc, nişte lucrători verzi de la salubritate, magraoni, trecuţi de prima tinereţe, cu tomberonul lângă ei şi cu nişte măturoaie cât toate zilele, "serveau" o bere. La pet, Servus, de 3 litri. Unu' dintre ei era rangă, lemn, abia îneţelegeai ce zice. Deşi putea f uşor să se aşeze pe iarbă stătea pe vine. Şi ce-i zice ăluia de lângă el: "Bă, să moară copiii mei, pe ăla mare l-a prins iar, era drogat zdrenţe". Cine vorbea...
La nici juma de kilometru, în aceeaşi zi (parol, să-nnebunesc, am crezut că e zona crespusculară cu personaje idioate, mai lipsea piticul cu un picior mai scurt) o pereche, tot de magraoni, tineri de data asta, dormea pe marginea lacului, pe iarbă, lângă raţe. Dar cum? Asta m-a spart. Ţiganu' o ţinea pe pirandă pe pieptul lui dezgolit şi erau înveliţi până la brâu cu un cearşaf, care fusese odată alb. Ţiganu' sforăia. Ea avea un maieu, el nimic. Bă ziceai că am nimerit în dormitorul de chirpici al magraonilor. La 3 metri mai încolo zăceau blugii ţiganului.
Au apărut nişte panouri pe marginea lacului: Scăldatul interzis, lacul nu e piscinia ta". Păi şi tu crezi că pe marginea piscinei mele dorm magraonii după partide epuizante de sexălău mă?
O cioară s-a speriat de mine. Nu credeam să ajungem vreodată să ne speriem între noi.
În fiecare zi de alergat, dar în fiecare zi, mă întâlnesc cu un băiat. Are vreo 20 şi ceva de ani, părul dat pe spate şi o privire de-a dreptul melancolică. Stă şi se uită în gol pe lac. O dată arunca pietre în lac. Bă, mi l-am închipuit pe Cătălin al Cătălinei, din Luceafărul. Beat de melancolie. Dar într-un fel îl înţeleg, e badigard.