Gump. Forest Gump

Pentru că de la o vârstă începi să-ţi pui întrebări (când te-o lăsa? când începi să te scapi? 'oi mai prinde nu-ştiu-cât? şi alte asemenea) te gândeşti că "bă dacă eram şi io mai cumpătat, nu băgam sute de baxuri de ţigări, tone de bere şi vin..." În definitiv cred că e în firea omului să-i fie frică de ceea ce nu cunoaşte, conştient sau nu. Eu zic că mie nu mi-e frică să mor, dar m-am dus să alerg prin parc. Şi am început de dimineaţă. Azi dimineaţă. La 8 scularea, repede spalat dinţi, ochi, căcuţă, duşuleţ şi ţuşti în parc. Ce mă enervau cheile alea... N-aveam unde să le las, şi am alergat cu ele în mână. Ajung la intrarea din Tineretului aia dinspre Palatul Copiilor, că pe la mine mi-e frică de câini, şi mă gândesc că nu-i uşor deloc să ocolesc lacul o dată aşa cum îmi propusesem. Deja alergasem vreo juma de km şi mi-era sete. O iau prin dreapta, mă seacă să copiez ceasul, a fost inventat cu sute de ani în urmăă totuşi. Era mişto, dăi dăi dăi. Admir peisajul, pescari, raţe sălbatice, oameni la plajă. Mă gândeam să scriu un text pe blog. (Acum se produce imaginea aia cu un televizor filmat. Şi se multiplică la infinit. Ştiţi nu despre ce vorbesc, nu?)

După un sfert de tură încetinesc, nu prea mai aveam suflu. Încep din nou, îi analizez pe ăia de vin din faţă, tot alergători. L-am găsit pe unu mai gras ca mine şi m-ambucurat. Pe la jumatea turei nu mai puteam. Încercam eu să-mi controlez suflul, că ştiu că e important, dar nu mai aveam ce. Mă durea gâtu deja, şi cald... Pfuu să mori de cald, transpirat tot, gâfâiam. Terminat ca bateria. Trec pe lângă un cuplu tolănit pe iarbă. Îi invidiez şi îmi propun să iau o pauză mică, adică să merg, să răsuflu până îmi revin un pic. Fix atunci, bă dar fix atunci, mi se pare că-l văd pe un tip pe care îl cunosc. Nu se poate... Nu se poate... Cât ghinion să am? O dată ies şi eu în viaţa mea să alerg în parc şi mă întâlnesc cu singurul Forest Gump pe care îl cunosc. Şi fix când eu nu mai pot nici să spun cum mă cheamă. Şi ca să mă crezi, să-ţi dai seama cu cine m-am întâlnit, uite doar un material despre Marian Chiriac. Şi aleargă cu mine vreo juma de km. "Ce faci?", întreabă el. "După cum vezi nu prea bine, terminat", eu, tumefiat şi sfârşit. Mă uit la el, avea un fir de transpiraţie pe tâmplă. Mă gândesc că o avea vrea 10 ture de lac. Eu după jumate pot sa storc şi chiloţii şi ciorapii, chiar şi adidaşii. "Cam greu, m-am apucat şi eu de alergat,e prima zi", încerc jenat să mă justific. "N-ai mai alergat de mult?", întreabă el. "Da, de când eram copil şi jucam fotbal prin faţa blocului", zic eu. De când sunt adult nu-mi amintesc să fi alergat vreodată. A, ba da, o dată la o bătaie în Mangalia şi câteodată după metrou. A, şi la bac, că am dat la sport ca prostu'. "Lasă, foarte bine, e bine că ai început. Sper să ne mai vedem", îmi zice Marian. "Şi eu, dacă n-oi muri azi", încerc eu o glumă. El îmi zice că antreneazăo grupă de copii pentru maratonul din toamnă de la Bucureşti, după care îmi spune că rămâne mai în urmă, să alerge împreună cu altcineva. Adică eu în faţă, adică tot nu pot să mă opresc, de ruşine că nu pot să alerg o tură de lac? AAAAAAAAAAA Vine din spate mai tare şi îmi spune să las umerii moi, mâinile mai jos şi să trag de ele, scuzându-se că a îndrăznit să-mi dea sfaturi. Eu încerc şi-i mulţumesc. Avea dreptate, era mai bine. Rămâne din nou în urma mea. Strâng din dinţi, sunt în Sahara, nu mai pot de sete, mă dezintegrez. Îmi plesnesc tâmplele, mi-e sete de mor. Mă uit pe lac. Ptiu, futu-ţi raţa mă-tii. Bă, incredibil! O raţă salbatică stătea tacticoasă pe mal şi bea apă, întinzându-şi gâtul pe lac. Simţeam că aş fi dat orice să fiu în locul ei, simţeam cum mi se scurg picăturile pe gâtlej. Şi apoi se duce să înoate. Numai în ciuda mea. Termin tura ca şi cum aş fi făcut baie cu raţa. Leoarcă din cap până în picioare. M-am dus direct la piaţă. Am luat varză. Mâine dimineaţă dacă îmi mai face în ciudă o prind.