Wednesday, October 19, 2016

Moaşele Sfântului Cioloş

Suntem un popor de credincioşi, e clar, nu avem nevoie de filmuleţe cu femei posedate duse pe braţe de organe să pupe moaştele pentru a-şi reveni. Ne uităm pe statistici şi vedem clar că două treimi dintre noi considerăm că un politician care nu crede în Dumnezeu nu e bun de ales. Cum ar mai fi câştigat vreodată Emil Constantinescu preşedinţia în faţa lui Ion Iliescu, dacă nu ar fi pus la final de campanie electorală celebra întrebare „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”. Iar nepocăitul s-a codit.

Doar 3,5 la sută dintre noi nu cred în existenţa lui Dumnezeu (oare eu cred dacă-L scriu cu majusculă?), dar în acelaşi timp, 33 la sută neagă fiinţa fratelui celui rău, dacă e să gândim în stil bogumilesc. Adică există un procentaj de 30 la sută dintre noi care crede că Dumnezeu există, dar Diavolul nu? (ar fi trebuit să scriu diavol cu minusculă?) Păi ce credincioşi sunt aştia? Că te învaţă de existenţa necuratului din primele zile de religie predată în şcoală.

Mă rog, ideea clară e că suntem un popor credincios şi de asta ne puteam da seama mai simplu după numărul bisericilor sau dacă mergem cu autobuzul trei staţii din care riscăm să coborâm fără vreun ochi, scos de sfânta treime a zilelor noastre- închinăciunile colegilor, frânele şoferului şi gropile noastre ale tuturor. Amin.

Noi credem întotdeauna, şi dacă nu e vizibil e din cauza necredinţei noastre, în existenţa unei făpturi, nu neapărat cerească, poate fi şi dintre noi, care va veni odată pe un cal alb şi ne va scoate la mezat. Noi am ajuns la stadiul la care erau iudeii, şi sunt, aşteptându-l pe Mesia. Dar în viziunea noastră, aproape colectivă, acest Mesia care ar avea rolul să îndeplinească o minune mai omenească, şi anume să ne scoată din rahat, învăţându-ne lucruri simple şi foarte creştine, pentru că noi ar trebui mai degrabă să ne aplecăm către latura educativă a religiei noastre şi mai puţin către racla cu moaşte, este fiecare ales sau numit în fruntea ţării.

Până mai acum ceva ani ne-am închinat la privirea piezişă şi plină de înţelepciune a unui marinar netot şi i-am pupat chelia până am patinat pe propria noastră salivă. Apoi l-am umplut de salivă, ceea ce ar fi trebuit de la început.

Mai târziu ne-am închinat la „domn străin”, rămaşi undeva cu mintea la sfârşitul secolului XIX când Carol străbătea pentru prima dată noroaiele noastre. Şi ţara a fost luată înapoi, dar parcă e pe cale să-l dezeificăm şi pe singurul profesor din România capabil să-şi achiziţioneze 6 case din salariul de dascăl. Scuze, două salarii de dascăl.

Iar de ceva vreme ne-am transformat, ca naţie vorbesc, în moaşa celei mai noi icoane la care să ne închinăm, Dacian Cioloş. Un tehnocrat, care conduce un Guvern spre deloc tehnocrat, doar dacă iau în considerare un singur nume, Vasile Dâncu, care, atenţie la ce zice Oracolul cronicăresc, se va transforma cândva în Gabriel Oprea II. Cioloş, un „salvatore della patria” care la aproape un an de guvernare nu a lăsat impresia că ar putea depăşi condiţia de „politician” atât de hulită de el, ca şi de admiratorii săi. Şi asta dacă luăm în considerare doar campania furibundă pe care a început-o tocmai în preajma alegerilor.

Vedem prea repede şi oriunde icoane şi sfinţi la care ne grăbim să ne-nchinăm şi prea târziu să le scuipăm şi teamă mi-e că transforma-ne-vom dintr-o gloată de moaşe într-o raclă cu moaşte.

Îmi pare că suntem un popor credincios, dar lipsit de spirit.

No comments: