Noua şi vechea mea viaţă

Ştii cum e când vrei să vorbeşti despre ceva şi în acelaşi timp cel mai important lucru în viziunea ta este să-ţi ţii gura. Fix la fel e şi atunci când te podidesc lacrimile la un final de film, un film prost, cu scene siropoase, al cărui sfârşit îl cunoşteai încă din primele 20 de minute de peliculă, dar din motive parcă necunoscute ai continuat să-l urmăreşti cu atenţie. Sau ceea ce urmează să faci într-o zi banală, normală, în care te-ai sculat cu greu dimineaţa din pat, ai uns două felii de pâine cu unt, ai plecat la slujbă, te-ai întors, pentru că întotdeauna, fără abatere, omul are de unde să se întoarcă, ai mâncat resturile ce le-ai găsit prin frigider, ai văzut filmul descris în răndurile de mai sus, şi cu toate astea pari mereu surprins de viaţa pe care o duci. Ori indignarea care ţi se citeşte pe chip de fiecare dată când ai vrea să înjuri, să ţipi, să te revolţi, să te lupţi pentru viaţa care crezi că îţi este luată zi de zi şi la care pretinzi că ai dreptul doar pentru că numai alţii au dreptul să te mintă, dar taci. Sau planurile de început de an în care îţi propui să vezi mai mult, să simţi mai mult, mai mult decât într-o melodie uşoară difuzată până la limita răbdării, să nu treci pe stradă fără să observi altceva decât bucăţile de hârtie cu „Atenţie, cad ţurţuri!”, să ai ochi pentru tot şi pentru toate ce ar putea să-ţi încapă în cap, dar pe care le faci repede uitate, fără a şti motivul.

Până într-o zi în care una dintre discuţiile pe care ai fi vrut să le ai, emoţiile tâmpe ale unui film cu final previzibil, rutina surprinzătoare a vieţii cotidiene, nemuţumirea faţă de tot ce nu depinde de tine şi visurile la o altă viaţă, neîmplinite de fiecare dată, îţi vor produce o scânteie printre „oştile minţii” regrupate între timp. Scânteie care să te facă să-ţi doreşti şi să cauţi o altă viaţă, pe care să o observi într-un balon de săpun făcut de copilul care locuieşte vizavi de apartamentul tău şi pe care nu l-ai văzut până atunci, într-un miros dulce de parfum ieftin în care să descoperi frumuseţea trecutului orientului, în gustul retrăirii copilăriei a unor covrigi de ţară, făcuţi simplu din apă, sare şi făină, sau în mirosul pielii încinse de soare, la scurt timp după ce ai ieşit din Marea Neagră. Aceste noţiuni însă, străine şi revoltătoare pentru mintea umană, mult prea grăbită să trăiască decât să trăiască, te vor face să cauţi adevăratele motive ale simţirii monstruoase care te încearcă odată cu marea revelaţie a vieţii tale.

De aici, cursa pare de neoprit, tu pari de neoprit, tot tabloul e desprins dintr-un film, bun de data asta, cu Jean Gabin în tinereţe. Şi totul aleargă - peisaje de o incrediblă frumuseţe găsită într-o stepă, imagini simbol ale naturii urbane, frământări ascunse ale sufletului şi gândului, prietenii uitate şi aduse aminte de un ţoi cu rachiu, lacrimi sărate căzute într-un castron cu ciorbă, cărţi citite şi răscitite pe nerăsuflate, sentimente materne crezute pierdute, viziuni asupra unui viitor trecut; toate aruncate de om la coşul de gunoi al vieţii. Nimic nu ar mai trebui să existe din ceea credeai că ar fi trebuit să trăieşti, totul ar fi trebuit să fie nou, dar sentimentul neputinţei atingerii unei alte vieţi te ţine totuşi ancorat în trecut cu amintiri dureroase. Dar cursa continuă, pentru că ţelul vieţii tale este acela să găseşti calea de acces către o nouă viaţă,  iar toate acele mici frumuseţi enumerate în rândurile de mai sus trebuie neîndoios explicate minţii tale încăpăţânate să accepte daruri neaşteptate.

Şi toate aceste nimicuri semnificative din noua ta viaţă, vor fi legate într-o ediţie de colecţie de lux, un volum frumos cu copertă din piele fină verde închis, cu semn din mătase roşie şi miros de cerneală tipografică, intitulat „Propria mea viaţă”, pe care într-un final descoperi că n-o vrei nici pierdută şi nici înlocuită, pentru că este aceeaşi. Filmul se termină însă brusc, cu un final atât de previzibil încât ţi se pare incredibil că eşti surprins. Şi din ochi îţi curg lacrimi sărate, dar asta nu te mai surprinde pentru că acum ştii că „Viaţa cea nouă” te face să simţi că trăieşti.


Aceasta nu este o recenzie, dar Orhan Pamuk este un scriitor din noua şi totodată vechea mea viaţă.

Niciun comentariu:

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...