Acum câţiva ani eram de-a dreptul revoltat în urma unei
afirmaţii a istoricului cu scriitură tabloidă Lucian Boia. Spunea el că românii
nu au cultura rezistenţei şi mi s-a părut nedrept faţă de o femeie simplă pe
care am văzut-o cu mulţi ani în urmă la Memorialul Durerii, pe TVR, Elisabeta
Rizea. Ce faci cu oameni ca Elisabeta Rizea, care nu încap în paginile cărţii “Cum
s-a românizat România”? Un volum interesant de altfel, care ar putea fi
considerat continuarea cu iz statistic a contestatei cărţi a lui Neagu Djuvara,
“Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod
cuman la începuturile Țării Românești”.
Şi acum cred la
fel, Boia a greşit grav. Dintre toate metehnele poporului român, una care nu i
se poate imputa este absenţa spiritului rezistenţei. Că au luptat în munţi, în
cete mici, împotriva romanilor, (asta fără a aduce elogii nemăsurate
tendinţelor dacologice actuale), că au luptat, tot în Carpaţi (poate cel mai
consecvent aliat al nostru), împotriva otomanilor, că au menţinut spiritul speranţei
viu prin emisiunile de la Europa Liberă în perioada comunistă, românii au demonstrat
că au cultura rezistenţei.
Ceea ce a lipsit României de-a lungul istoriei a fost însă cultura
protestului, a revoltei la nivel de masă, acea forţă capabilă să urnească ţara
spre înainte. Asta probabil şi pentru că de la Thocomerius încoace, şi poate
chiar şi înaintea lui, fără a generaliza la nivelul Ţărilor Române, nu am avut
conducători capabili să mobilizeze mase mari de oameni spre progres, cu
excepţia unuia – Carol I. Dar noi am fost reprezentaţi la nivel de rezistenţă
de o mână de partizani, care nu au avut însă puterea de schimba ceva,
amestecându-şi menirea cu a lui Don Quijote.
În epoca modernă (oare?) luptele partizanilor s-au mutat în
munţii Facebook-ului, acolo de unde tăria aerului înălţimilor i-a ameţit pe
unii, delirând - “Oprea e vinovat pentru moartea poliţistului Gigină”. Nu, nu.
Nu Oprea este vinovat de moartea poliţistului şi asta o poate spune orice
moticiclist normal la cap, care nu se suie pe două roţi pe timp de ploaie. Deşi
aş fi vrut să descopăr argumentele acuzării într-un posibil proces în care
Oprea ar fi acuzat de ucidere din culpă.
Oprea are o vină infinit mai mare, la care din păcate suntem
toţi părtaşi. Oprea are vina de a fi condus o ţară în care poliţistul nu a
putut să spună nu deschiderii coloanei oficiale, în cazul în care i s-a cerut
aşa ceva. Iar absenţa culturii protestului, a revoltei la nivel de masă, din
identitatea noastră naţională, aia care a făcut de-a lungul vremurilor să facă să
dispară practic noţiunea de sindicat, de apărare a drepturilor cetăţenilor, de
a spune ceea ce ţi se pare nedrept, de a accepta condiţii de lucru inumane, de
a închide ochii la toate furturile şi îmbogăţirea celor care conduc România,
l-a omorât pe poliţist. Aşa cum delăsarea noastră şi acceptarea paharnicului lui
Miron Cozma drept conducător al nostru a stat la baza morţii multor tineri, copii,
bătrâni. Iar pericolul pândeşte în continuare. Pentru că un cutremur ca ăla din
Italia de acum ceva timp ar produce probabil în România înzecit mai multe
victime. Iar problema lui Oprea ar fi uitată imediat, deşi abia atunci ar avea
o vină reală. Sau poate pentru că “în
cazul unei forţe majore, jumătate dintre copiii noştri, dacă ar fi obligaţi să
alerge un kilometru, ar muri în urma unui atac de cord”, aşa cum am auzit ieri vorbindu-se
la o dezbatere referitoare la dezvoltarea sportului.
Noi toţi, ca neam, suntem vinovaţi de moartea poliţistului
şi a sutelor de oameni care mor în accidente rutiere cauzate de absenţa unor
drumuri practicabile, pe care îi igorăm pentru că ni s-a inoculat la nivel
inconştient noţiunea de “victime colaterale”. Noi suntem vinovaţi că ne-am
uitat degeaba la Memorialul Durerii, că n-am învăţat nimic de la Elisabeta
Rizea, că nu le vorbim copiilor despre eroii noştri, puţini câţi sunt, că ne e
ruşine să mai folosim cuvântul “patriotism”, vulgarizat la maximum de cei pe
care-i acceptăm drept conducătorii noştri. Şi asta pentru că poporul român nu
are cultura protestului, a revoltei la nivel de masă. Iar cei care puteau fi un
exemplu, suporterii, nu mai există.
Dacă noi toţi am putea să ne privim într-o oglindă gigantică
am vedea, hîdă, figura lui Jaba the Hutt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu