După telefonul prin care primisem confirmarea
că urma să ajung în Iad, o stare de revoltă m-a cuprins. Cum mă, adică e aşa
nasol în armată şi eu să-l las pe frate-meu singur acolo? Nimic, nu mai dau
niciun telefon, niciun aranjament. Gata! Mâine ajung la Bucureşti, poimâine
sunt la unitate, să vedem cine cu cine face instrucţie. Revoluţia avea să
pornească.
Cred că aici am avut o problemă întotdeauna, cu
nesupunerea. N-am funcţionat niciodată în regulă dacă cineva ţipa la mine sau
îmi ordona ceva. Ăsta e şi motivul pentru care nu am făcut sport în viaţa mea,
mai puţin la bătrâneţe, când am ajuns să mă supun de unul singur unor chinuri
pe care alţii le-ar considera sadice.
Pe la nouă trecute ajung cu un prieten cu
maşina la poarta unităţii, ăla terminat de râs, făcea glume cu batiste fluturânde.
Cobor din maşină, îmi iau geanta sport de umăr, cu săpun, periuţă, pastă,
pijama, ciorapi, un trening şi alte lucruri importante unui om în detenţie, şi
mă îndrept către soldatul nedumerit de prezenţa mea în zonă.
- Salut, am şi eu ordin de încorporare şi, na,
m-am prezentat.
- Salut, nu cred, e o greşeală, încorporarea
s-a făcut alaltăieri. Deci sigur cred că trebuia să te duci în altă parte. Aici
este unitatea xyz.
- Păi ştiu, frate, uite şi la mine pe foaie
scrie unitatea xyz, trebuia să vin alaltăieri, dar n-am putut, aşa că am venit
azi.
Ăsta, soldatul pierdut în spaţiu, nu, că nu se
poate, că un superior poate să decidă dacă mă lasă să intru în unitate. Numai
la fix, că vine un superior, cu aer superior, că la cum arăta nu părea: - „Bună
ziua, cine sunteţi?”, către mine. „Salut, sunt eu ăla care trebuia să vină
alaltăieri, dar n-a putut şi, na, am venit azi”. „A, deci tu eşti? Vino cu
mine!”. Recunosc, tonul tăios m-a cam iritat, dar am zis să nu chiar din prima.
Încerc o apropiere de dromader ca atunci când nu poţi să treci pe trotuarul
celălalt şi eşti nevoit să îmbunezi maidanezul care mârâie la tine: „Deci
suntem colegi, si tu tot în batalion cu mine?”. „Sunt sergent Gigel Capdefier
şi sunt superiorul tău!”. No, bine. Mă duce ăsta, sergentul, de, superiorul, la
o magazie, de unde primesc zeghele, asta, uniforma albastră, două suluri de
hârtie igienică, un tub de pastă de dinţi, nu chiar Cristal, dar cred că mai
proastă, şi un săpun. Neambalat. Funie n-am primit, deşi aş fi vrut când am pus
uniforma aia pe mine şi mi-am închipuit că aşa trebuie să se fi simţit şi
Mutulică din Albă ca Zăpada, cu mânecile şi cracii de parcă ar fi fost
potrivite pentru Yeti, omul zăpezilor. M-am mai liniştit când l-am văzut pe
frate-meu, mai slab ca mine cu vreo 20 de kile, şi care primise aceeaşi mărime
la haine ca şi mine. Eu arătam ca plecat de pe podium de la Milano în
comparaţie cu el.
Ăsta, superiorul îmi arată brigada mea, mă
prezintă zeflemitor „ăla care nu a venit la timp la încorporare” şi îmi zice că
avem timp liber până la masă. Ce să faci prin unitatea aia, am mai dat nişte
telefoane, am mai primit nişte telefoane, ăia din afara zidurilor groase râdeau
de mine când aflau unde sunt...
Pe la ora 12 zice că mergem la masă. Mergem,
dar nu avem loc unde să stăm, cantina aia zăcea, ticsită. Vine sergentul
Capdefier şi ţipă la unii că noi, ăştia de venirăm acum, suntem terişti, de la
Termen Redus, adică vezi doamne le suntem superiori lor că am făcut o
facultate. Bă şi aşa de prost m-am simţit, mai mult decât de obicei, când ăştia
s-au ridicat cu sarmaua în gât şi ne-au mai adus şi nipte bănci, pentru că nu
avea loc toată brigada lui Peşteprăjit. Armată, tată, nu joacă! Aveam ciorbă, pulpe
la cuptor cu piure şi salată şi câte o sticlă de vin la patru oameni. Băi,
băiatule, dar ştii că nu e rău în armată? Sergentul Capdefier îmi surprinde
nedumerirea şi punctează din nou „Azi e o zi specială, e Ziua Armatei, nu-ţi
închipui că avem vin la masă pentru că ai venit tu!”. Iar înghit în sec toate
răspunsurile pe care le aveam la mine. Asta e!
- or mai fi şi alte zile de povestit, no? -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu