De pe podiumul de la Milano, pregătit pentru târâş pe coate – 2


După telefonul prin care primisem confirmarea că urma să ajung în Iad, o stare de revoltă m-a cuprins. Cum mă, adică e aşa nasol în armată şi eu să-l las pe frate-meu singur acolo? Nimic, nu mai dau niciun telefon, niciun aranjament. Gata! Mâine ajung la Bucureşti, poimâine sunt la unitate, să vedem cine cu cine face instrucţie. Revoluţia avea să pornească.

Cred că aici am avut o problemă întotdeauna, cu nesupunerea. N-am funcţionat niciodată în regulă dacă cineva ţipa la mine sau îmi ordona ceva. Ăsta e şi motivul pentru care nu am făcut sport în viaţa mea, mai puţin la bătrâneţe, când am ajuns să mă supun de unul singur unor chinuri pe care alţii le-ar considera sadice.

Pe la nouă trecute ajung cu un prieten cu maşina la poarta unităţii, ăla terminat de râs, făcea glume cu batiste fluturânde. Cobor din maşină, îmi iau geanta sport de umăr, cu săpun, periuţă, pastă, pijama, ciorapi, un trening şi alte lucruri importante unui om în detenţie, şi mă îndrept către soldatul nedumerit de prezenţa mea în zonă.

- Salut, am şi eu ordin de încorporare şi, na, m-am prezentat.
- Salut, nu cred, e o greşeală, încorporarea s-a făcut alaltăieri. Deci sigur cred că trebuia să te duci în altă parte. Aici este unitatea xyz.
- Păi ştiu, frate, uite şi la mine pe foaie scrie unitatea xyz, trebuia să vin alaltăieri, dar n-am putut, aşa că am venit azi.

Ăsta, soldatul pierdut în spaţiu, nu, că nu se poate, că un superior poate să decidă dacă mă lasă să intru în unitate. Numai la fix, că vine un superior, cu aer superior, că la cum arăta nu părea: - „Bună ziua, cine sunteţi?”, către mine. „Salut, sunt eu ăla care trebuia să vină alaltăieri, dar n-a putut şi, na, am venit azi”. „A, deci tu eşti? Vino cu mine!”. Recunosc, tonul tăios m-a cam iritat, dar am zis să nu chiar din prima. Încerc o apropiere de dromader ca atunci când nu poţi să treci pe trotuarul celălalt şi eşti nevoit să îmbunezi maidanezul care mârâie la tine: „Deci suntem colegi, si tu tot în batalion cu mine?”. „Sunt sergent Gigel Capdefier şi sunt superiorul tău!”. No, bine. Mă duce ăsta, sergentul, de, superiorul, la o magazie, de unde primesc zeghele, asta, uniforma albastră, două suluri de hârtie igienică, un tub de pastă de dinţi, nu chiar Cristal, dar cred că mai proastă, şi un săpun. Neambalat. Funie n-am primit, deşi aş fi vrut când am pus uniforma aia pe mine şi mi-am închipuit că aşa trebuie să se fi simţit şi Mutulică din Albă ca Zăpada, cu mânecile şi cracii de parcă ar fi fost potrivite pentru Yeti, omul zăpezilor. M-am mai liniştit când l-am văzut pe frate-meu, mai slab ca mine cu vreo 20 de kile, şi care primise aceeaşi mărime la haine ca şi mine. Eu arătam ca plecat de pe podium de la Milano în comparaţie cu el.

Ăsta, superiorul îmi arată brigada mea, mă prezintă zeflemitor „ăla care nu a venit la timp la încorporare” şi îmi zice că avem timp liber până la masă. Ce să faci prin unitatea aia, am mai dat nişte telefoane, am mai primit nişte telefoane, ăia din afara zidurilor groase râdeau de mine când aflau unde sunt...

Pe la ora 12 zice că mergem la masă. Mergem, dar nu avem loc unde să stăm, cantina aia zăcea, ticsită. Vine sergentul Capdefier şi ţipă la unii că noi, ăştia de venirăm acum, suntem terişti, de la Termen Redus, adică vezi doamne le suntem superiori lor că am făcut o facultate. Bă şi aşa de prost m-am simţit, mai mult decât de obicei, când ăştia s-au ridicat cu sarmaua în gât şi ne-au mai adus şi nipte bănci, pentru că nu avea loc toată brigada lui Peşteprăjit. Armată, tată, nu joacă! Aveam ciorbă, pulpe la cuptor cu piure şi salată şi câte o sticlă de vin la patru oameni. Băi, băiatule, dar ştii că nu e rău în armată? Sergentul Capdefier îmi surprinde nedumerirea şi punctează din nou „Azi e o zi specială, e Ziua Armatei, nu-ţi închipui că avem vin la masă pentru că ai venit tu!”. Iar înghit în sec toate răspunsurile pe care le aveam la mine. Asta e!

- or mai fi şi alte zile de povestit, no? -

Niciun comentariu:

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...