Hai, liberare! – 3 –


Aşadar, am ales cea mai bună zi de a ajunge în armată, de ziua ei, draga de ea. Şi a ţinut să facă cinste cu pulpe la cuptor şi vin ieftin, ca la o chermeză într-un apartament din Titan, imediat după ’89, când la magnetofon se auzea “Stau în unitate” şi te gândeai nostalgic cum doar cu câţiva ani înainte, la Cinema Scala, încercai să nu te vadă ea că lăcrimezi când tanchistul Virgil visa cu ochii deschişi la “Fata Morgana”.

După masă, liber, nu tu instrucţie, nimic, nimic. Plictiseală, discuţii amicale cu noii colegi de arme. Unul singur mi-a atras atenţia, un tip ciudat de învăţăcel, cu coşuri pe faţă, deşi era şi el trecut de 20 de ani, ca noi toţi, teriştii trecuţi printr-o facultate, care stătea mai deoparte şi îşi dădea ordine. “Stânga!”, şi se întorcea la stânga, milităreşte. “Stânga-împrejur!” şi executa, fără să crâcnească. Şi tot aşa. Îi întreb pe ăştia veniţi cu o zi înaintea mea ce e cu ciudatul ăsta, participă la vreo olimpiadă de ordine şi trebuie să fie pregătit? “Aaa, ăsta e fi-su lu’ şefu’ de stat major, din cauza ăstuia nu pot să plec eu mai devreme din armată până la jurământ”, îmi spune un camarad şi îmi dau seama că sistemul pile şi relaţii funcţiona perfect. Nu eram singurul care încercase să facă dar să nu facă.

Suntem convocaţi toată unitatea pe platou, aliniaţi, vine comandantul să ne vorbească. Şi ne spune ăsta, ce tradiţii, ce istorie, ce jertfă, ce mai, japoneji nu alta, ajunsesem în trupele de elită ale celei mai grandioase armate cunoscute din istoria planetei. Ne comunică apoi programul zilnic, trezire, înviorare, mic dejun, instrucţie, activităţi nu-ştiu-de-care, masă şi aşa mai departe. “Înţeles?, se răsteşte comandantul la noi şi se aude în cor un “nţeles, să trăţi”. Eu, cititor de gânduri, am mai auzit şi mai multe “Lua-r-ai foc!”, şi nu numai din interiorul propiei ţeste. Tot comandantul e curios dacă există întrebări, toată lumea mâlc, mai puţin fratele din dotare cu mâna pe sus. Bă, ce l-o trăsnit pe ăsta acum? “Dacă în program e doar joia zi de duş, pot să fac duş zilnic, că eu aşa sunt învăţat?”. Pfoa. Ăsta ia foc, comandantul, că te crezi în civilie, că nu e apă caldă decât joia în intervalul nu-ştiu-care. “Păi fac cu apă rece”, frate-meu. “Aaa, păi aşa poţi să faci câte duşuri vrei tu”.

Ah, am mai aflat ceva important în ziua aia, că eram la transmisiuni. Tare, nici nu ştiam ce înseamnă. Cuvântul transmisiune însemna pentru mine doar vorbăria lui Ilie Dobre de pe stadion, când încerca să bată recordul la urlat “Gooooooooooooool” dintr-o singură suflare.

Vine ora de somn, devreme, nu mai ţin minte, dar parcă până în ora 21.00, oră la care în civilie eu mă pregăteam să deschid a treia bere. Mă bag la pijama şi mă pregătesc de lumea viselor, cocoţat într-unul dintre paturile de la etaj. Ce somn, mă, omule, un frig de ziceai că suntem în aer liber. Sfârşit de octombrie. Peste mirosul de ciorapi am trecut, dar peste frig, nu puteam. Aud că şuieră şi vântul, mă uit spre fereastră şi văd în lumina felinarului de afară că perdeaua din 1955 flutura ca drapelul din curtea unităţii. “Bă, vreunul de lângă geam, închide şi tu geamu’ că ia uite cum bate crivăţu’”, zic în gura mare. “Aaa, tu eşti ăla venit azi, aşa sunt geamurile, frate, nu niciun deschis, dacă vrei, facem schimb de paturi”, vine şi răspunsul. Nu vreau, dar vreau să-mi pun mantaua şi căciula în cap, ceea ce şi fac şi mă bag la loc sub pătura aia primăvaratică. Aveam nasul rece ca renii lui Moş Crăciun, şi tot aşa m-am şi trezit, la cinci când sergentul Capdefier, superiorul, de, ţipa că e deşteptarea şi în cinci minute ne întâlnim pe platou la înviorare în pantaloni de pijama şi maiou. Îhî, mă dau jos, pun şi pantalonii de la uniformă peste pijama, mai trag ceva şi în sus şi căciula nici de-al dracului nu mă gândesc să o scot. Afară, noapte şi frig ca în dormitor, lipsea doar mirosul de ciorapi. Superiorul face figuri, că el a zis altceva, că înviorarea se face în maiou, eu îi zic că mi-e frig şi că aş putea să mă îmbolnăvesc. O lasă ca mine. Facem noi vreo 5 minute de înviorare, o alergare, două mişcări, hai înapoi, schimbarea, spălat pe dinţi, pe ochi. Pe la 6 m-a luat o chiorăială de maţe de ziceai că sunt din satul Flămânzi. Gemul şi ceaiul de mare angajament, Ritz, nu alta. Iar timpi morţi, pe la 8, se luminase, avem gustare, vin doi soldaţi cu câte un coş de pâine în care erau ticsite sanvişuri cu felii de pâine de 6-7 centimetri grosime şi cu câte o felie de parizer, din ăla ţărănesc, cu usturoi, gros pe jumătatea pâinii. Bun, rău.

Pe la ora 10 vine vremea ca sergentul Capdefier să-şi etaleze superioritatea şi, în acelaşi timp, să ne demonstreze că foarte bine putea să-l cheme şi Cappătrat. Ne aliniază el şi trece pe la fiecare, se uita cu un ochi critic la căpăţânile noastre şi scria numele unora dintre noi pe o foaie. Ajunge şi la mine, se uită şi mă întreabă numele, răspund “Ţi-am zis ieri, am făcut cunoştinţă”. Mă uit în foaia lui şi în capul listei scria “Tuns”, ceea ce mă face să-mi fie brusc foarte cald pentru că toţi dracii se adunaseră deasupra mea. Nici frate-meu nu scapă netrecut pe listă, deşi avusesem grijă să ne tundem foarte scurt cu doar o zi înainte, tocmai pentru a evita ciunteala din armată.

Sunt hotărât să plec, azi, nu mai târziu, şi neapărat, netuns şi îl sun pe generalul meu. “Să trăiţi, ştiţi eu ăla cu fratele, noi vrem să ne transferăm azi la o altă unitate”, zic. “Băi, gândiţi-vă bine, voi sunteţi la şcoală de ofiţeri, unde vreţi voi, nu e, de acolo terminaţi maximul sergenţi”, vine răspunsul generalului. “Dom’ general, cu tot respectul, haina miliatră nu e pentru noi, nu vom face niciodată carieră din asta”, ceea ce regret acum, dacă stau să mă gândesc că statul român mi-ar fi oferit posibilitatea să fiu un tânăr pensionar de 40 de ani şi un pic şi cu un venit dolofan, care mi-ar fi permis să locuiesc liniştit, să spunem, la Lisabona. Na, alegeri şi alegeri. “Bine, mă, dacă voi aşa vreţi, vă duceţi la comandantul unităţii şi îi spuneţi că aţi vorbit cu mine să vă dea azi transferul”, zice generalul. Închid şi vine un camarad ciuntit cu ciobul să ne spună că sergentul Capdefier “aşteaptă fraţii la tuns”. Îl trimit înapoi cu mesajul “fraţii pleacă azi, se transferă la altă unitate”. Celelalte mesaje le-am păstrat în capul meu şi mergem voişi la comandantul unităţii. Păi stai frate, că nu intri aşa, era un soldat, ce faceţi mă aici, cum să vorbiţi cu comandantul, dar ce are mă, e Papa de la Roma, spune-i că avem un mesaj de la generalul X. Ne primeşte comandantul dar face figuri, ne dă afară, pe ideea “băi băieţi, gândiţi-vă mai bine, e cariera voastră, nu vă pripiţi, în plus, uite că nu răspunde nici generalul la telefon”. Îl sunase pe fix şi ăla nu era la matcă. Ieşim spăşiţi, Capdefier trimite iar după noi, să ne ducem la tuns, dracii se înmulţesc deasupra mea, îl sun iar pe mobil pe general şi îl pârăsc pe comandantul unităţii că nu vrea să ne dea trasnferul. “Bă, mai duceţi-vă încă o dată şi îi spuneţi că e ordin de la mine”. “Nţeles, să trăiţi”, doar eram în armată. Înapoi la comandant, ăsta iar se codeşte, că el nu poate să ne dea transferul, că generalul nu e disponibil la telefon. Scot telefonul mobil, îl sun pe general: “Să trăiţi, suntem la domnul comandant în birou, vi-l dau să lămuriţi cu el problema?”, şi-i întind telefonul comandantului aflat la birou. Se ridică brusc de pe scaun şi zice doar atât “Am înţeles, am înţeles, să trăiţi”, după care îmi întinde telefonul Nokia. “Păi dacă voi aşa vreţi, ce să zic, uite, luaţi hârtiile astea şi sunteţi liberi, până luni, când vă prezentaţi în partea cealaltă. Ah, şi mai am o rugăminte, poţi să-mi dai şi mie numărul lu’ domnu’ general?”, ne spune comandantul dându-ne foile de transfer. “Pot, cum să nu pot”.
Dar cel mai mult am putut să rânjesc fasolea la sergentul Capdefier care spera că am venit la tuns, dar noi eram cu hainele militare în braţe, să le predăm. Ah, şi hârtiiile igienice, şi pasta de dinţi şi săpunul, neambalat. Asta a fost aventura mea de o zi şi jumătate în rândul armatei române.
Pe livretul militar în care zâmbesc dintr-o cămaşă albastră, luată dintr-un magazin Zara din străinătate pentru că semăna cu una de armată, scrie scurt – sergent pistolar. Nu l-am folosit şi sper să nici nu-mi folosească vreodată.






Niciun comentariu:

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...