Despre decenţă, sau de ce aplaudăm morţii?

Inţelepciunea unui grec, preluată de latini, ne-a învăţat să vorbim morţii doar de bine - De mortuis nihil nisi bene. Credinţa creştină ne-a îndrumat mai apoi către pioşenie în faţa morţii. Dacă nu plângi, măcar taci atât timp cât te afli în apropierea decedatului. Sunt momentele de linişte acordate memoriei celui trecut nu se ştie unde, trecut dincolo.

De la o vreme însă poporul nostru are nişte apucături bizare – aplauze pentru un mort. Că e vorba de un artist, poet, sportiv, orice, mortul trebuie aplaudat. De ce? De ce aplaudăm morţii? Aplaudăm moartea? Aplaudăm faptul că omul s-a prăpădit? Dacă te bucuri de moartea aluia, ce mai cauţi la înhumare? Nu, nu e asta sigur. Dacă ar fi fost aşa, am fi cumpărat petarde, fumigene, am fi dat drumul la manele la maxim.

Sau poate vrem să-l conducem pe defunct pe ultimul drum ca pe un actor la ieşirea din scenă? Asta ar fi uşor “plauzibilă”, dar mi-e greu să cred că poporul român este atât de subtil în gesturi şi gândire. Cred că este vorba de o împământenire (pură coincidenţă de limbaj) a unui gest incalificabil pentru creştini şi  grotesc pentru buna creştere şi durerea apropiaţilor mortului.

La meciul România- Spania, un întreg stadion, a dat dovadă de civilizaţie maximă în opinia unora, aplaudându-l pe marele dispărut Johan Cruyff. Asta după ce în timpul momentului de reculegere, un civilizat îl căuta pe Cristi. La Cluj, bă, leagănul civilizaţiei! Dacă era în Miticie mai ziceam.

Tot legat de înhumare, am inventat un alt obicei barbar – tapetarea geamurilor maşinilor cu pozele celor dispăruţi. Sub care scrise cu lacrimi sunt cuvintele prin care ne arătăm nemurirea “Nu te vom uita niciodată”. Ba da, îl vei uita, pentru că eşti om, aşa cum este foarte posibil ca şi tu să fii uitat mai devreme din cauza vizibilităţii reduse a traficului, pentru că ai geamul maşinii acoperit cu posterul amintit.

Într-un cimitir am mai văzut odată un banner cât la o galerie de fotbal, cu chipul unui mort şi cu acelaşi mesaj. Se putea vedea omul şi admiraţia de care încă se bucura de la un kilometru depărtare. Nimic despre obiceiurile barbare văzute la televizor, cu ţigani făcând grătare în cimitire – Să mănâncă şi morţii că e şi ei oameni.

Sunt multe gesturi pe care le facem într-o viaţă, dar atunci când plângem cu urlete, când aplaudăm frenetic vrem să fim auziţi de cei dispăruţi sau de semenii noştri încă în viaţă?

Povestea unei prinţese, Europa

E ca Sophia Loren, oricând ar putea poza în calendarul Pirelli. E la fel de seducătoare ca în vremea în care era răpită de Zeus şi dusă pe Insula Creta, unde a devenit, ca amantă, mamă de viitor rege. A trăit repede şi aprig, a avut bărbaţi de toate naţiile, i-a iubit pe toţi, şi pe copiii lor. I-a îngropat cu respectul cuvenit, i-a plâns şi a mers mai departe, a sedus din nou, s-a lăsat sedusă, a iubit şi a fost iubită. Adevărate războaie fratricide s-au purtat, fraţi din taţi diferiţi şi-au pus cuţitele la gât; i-a împăcat de fiecare dată, i-a iubit pe toţi copiii ei la fel, necondiţionat.

În tinereţe a iubit Mediterana şi prinţii ei civilizatori. S-a lăsat cuprinsă de frumos, de viaţa însăşi. Apoi a cochetat un timp cu misticismul, a auzit voci venite din cer care îi ordonau să-şi schingiuiască fiii ieşiţi din tiparele Creatorului. În viaţa ei a apărut mai târziu un prinţ arab venit de prin părţile ei. Şi s-a lăsat în braţele lui, beată de parfumul dulce al nopţilor cu lună plină, de ornamentele fin brodate în piatra palatelor de pe tărâmul natal. Dar a revenit la urmaşii primului său iubit, lăsându-se pradă orgoliilor acestora.

A prosperat, a ajuns o adevărată primă doamnă a întregii omeniri. Printre ultimii ei amanţi s-au numărat bărbaţi puternici, cu idei extremiste de păstrare a integralităţii şi onoarei ei. Cu greu erau acceptaţi în jurul său urmaşi ai prinţilor arabi. Până când pacea a venit din nou, iar ea şi-a arătat din nou dragostea pentru oameni, indiferent de rasa lor. Şi-a dorit armonie, dar a scăpat din vedere că arabii şi albii nu s-au schimbat de-a lungul timpului, că este imposibil ca aceste rase să convieţuiască paşnic, tocmai pentru că unii nu pot uita ce-au fost, iar ceilalţi nu pot trece peste ideile de supremaţie, fie că o recunosc sau nu.

În mitologia greacă, Europa a fost o prinţesă feniciană (actualul teritoriul al Siriei şi Libanului), răpită de Zeus şi devenită ulterior amanta acestuia. Unul dintre fiii lor a devenit regele Cretei.  

O întrebare rămâne nerostită: De ce nu au loc atentate pe teritoriul ultimului mare iubit al Europei?   

Anti Anti

Descopăr pe facebook, care mă surprinde în fiecare zi cu minunăţiile lui, un grup – anti antena 3. Bă eşti prost? Cum anti antena 3? Peste 7.000 de oameni s-au reunit într-un grup împotriva unui post de televiziune, deşi bănuiesc că magazinele nu le-au vândut televizoarele fără telecomandă? Şi nici nu cred că rcs&rds sau telekom le-a scos absolut toate celelalte canale din grilă.

Adică de ce dracu aş intra eu într-un astfel de grup, dacă urăsc Antena 3 atât de mult încât sunt anti? Dacă nu sunt interesat îl scot din grilă, îl pun la coadă, lângă cele 4 posturi maghiare. Ce să vorbesc cu oamenii care urăsc, ca şi mine, un post de televiziune? Ce subiecte dezvoltă? Bănuiesc că subiectele se învârt în jurul Antenei 3, nu? Dar dacă eu urăsc Antena 3, deci nu mă uit la postul în cauză, ce dracu vorbesc cu oamenii?

„Bă, băiatule, când îl văd pe Mircea Badea, deşi nu mă uit la emisiunile lui, îmi vine să sparg televizorul”, sau „Ce vorbeşti mă, mie, când soacră-mea vrea să se uite la telenovele dar io-l urăsc atât de mult pe Gâdea încât pun telecomanda sub cheie, îmi vine să vomit”. Aşa?

Ceea ce mi se pare mai grav decât apartenenţa stupidă a unor oameni care vor să demonstreze că au ceva în cap, dar nu sunt în stare să găsească rolul unei telecomenzi, este ura. Total nejustificată, pentru că, oricât am căutat nu am găsit niciun grup anti duck tv, anti agro tv, anti taraf tv sau anti superone HD. Şi pun pariu că în spatele oricărui post enumerat se găseşte câte un mogul care încearcă să facă jocurile cuiva.

Eu mă declar anti prostie, se bagă cineva?

Ce facem dacă prindem o vrăjitoare şi mai ales unde îi tragem un şut

România are o curte, Curtea de Conturi pe numele ei, organism ce se ocupă cu controlul tuturor instituţiilor baştanului la al cărui buzunar contribuim toţi - statul român. Preşedintele Nicolae Văcăroiu, mda, acum o sută de glume răsuflate prin care să aflăm că de fapt îl cheamă Vodkaroiu, dă drumul la dulăi prin curtea statului şi ăştia verifică câţi şi în ce fel au cheltuit sau gestionat marafeţii mei, ai tăi, ai tuturor, instituţiile sau organele (absolut sublime cuvinte şi mai ales modalitatea de rostire a lor în media). 

Ca să n-o mai lungim, pentru că modul de acţiune este probabil cunoscut, preşedintele respectabilei instituţii a făcut la începutul acestei luni o analiză a activităţii dulăilor săi din ultimii 10 ani. Cifrele sunt insignifiante pentru un stat atât de bogat precum România - prejudiciu de 2,1 miliarde, am scris cu litere de teamă să nu greşesc, pentru care Curtea de Conturi a făcut 675 de plângeri către alte organe pentru începerea urmăririi penale, Parchet, DNA, DIICOT, PITICOT, STATU-PALMĂ-BABRĂ-COT, care şi câte or mai fi. Printre cazurile nerezolvate, pentru că recuperarea sumelor a fost o reuşită doar la mărunţişuri, se găsesc: Hidroelectrica cu 100 de milioane de euro, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România cu 46 de milioane, tot euro, Municipiul Buzău cu 30,7 milioane. Lista e lungă, astea sunt cele mai importante. 

Asta ca să mai spună cineva că nu mai e nimic de furat în ţară şi că de aia am trimis ciorditorii prin marile oraşe ale Europei. 

Mi-am adus aminte de o întâmplare dintr-o sală mare, dichisită, cu oameni citiţi, doctori, invitaţi împreună cu odraslele la un spectacol organizat în preajma unui Crăciun. Înainte ca Moşul să-şi facă apariţia cu desaga plină de coca-cola are loc o piesă de teatru pentru "micuţii" gingaşi. În cadrul reprezentaţiei, Făt Frumos o prinde pe Vrăjitoarea cea Rea şi cere ajutorul copiilor pentru a găsi cea mai bună pedeapsă pentru cotoroanţă. "Să o spânzurăm", zice unul din fundul sălii, "Să mănânce un măr otrăvit", îndeamnă o domnişorică nemulţumită probabil că doar fetele frumoase, gen Albă ca Zăpada au o aşa crudă soartă, "Să fie spintecată cu sabia", sare şi un viitor ninja. Şi tot aşa, care mai de care, copii şi-au arătat isteţimea. Se potolesc la un moment dat, când un puşti de 4-5 ani, cu ochelari rotunzi şi părul blond ciufulit, se ridică de lângă stimabila sa mamă, doamna doctor, şi ţipă sâsâit: "Să-i tragem un sut în Pi (contanta matematica a cărei valoare este raportul dintre circumferinţa şi diametrul cercului) zdă".

De când am aflat povestea îl tot caut pe puştiul ăsta. Ar fi bun pentru preşedinte, premier, dictator, ministru al justiţiei, preşedinte al ICCJ, toate la un loc, nu numai pentru că la vârsta lui a dat cel mai bun exemplu de pedeapsă, dar a identificat şi genul, feminin în cazul de faţă, al infractorului.

Parantezele Irinei Radu sau cum să plăteşti abonament la TVR pentru că ai telefon mobil

Şeful postului public de televiziune, Irina Radu, a vorbit marţi în faţa Comisiilor de Cultură reunite din cadrul celor două camera ale Parlamentului despre situaţia grea a TVR. Irina Radu a prezentat situaţia: din februarie postul public nu va mai putea plăti taxele la stat. Mai pe direct, purceaua e moartă-n coteţ. Datorii? Eh, un mizilic, 150 de milioane de euro, 100 la buget, 50 la terţi.

Se plânge doamna şef în faţa parlamentarilor, se codeşte, că ar vrea în insolvenţă, că n-ar vrea, că nu e o fericire, dar cel mai important – situaţia nasoală din prezent se datorează, se datorează, cui? Ei bine, da, celor din trecut.

Şi acum o mica paranteză a doamnei şef, nebăgată în seamă prea mult (paranteza, nu doamna), o propunere de revigorare a situaţiei financiare a Societăţii Române de Televiziune: “O mică paranteză vizavi de creşterea încasărilor ar fi să se poată încasa abonamentul, taxa, de la oricine are acces la programele TVR. Nu trebuie să deţină televizor. Acum poţi să vezi televiziune şi TVR şi alte televiziuni şi pe tabletă şi pe telefon şi pe alte dispozitive. Deci, plăteşti conţinutul şi nu suportul pe care ţi se livrează. Am închis paranteza”.

Adică ai-n-ai televizor cotizezi la TVR. Că ai telefon mobil smart şi poate recepta canalele TVR. Ar fi frumos să se aplice mai multe taxe, în fucţie de gadget-urile pe care le ai prin casă şi care, toate, dar absolut toate, sug informaţiile esenţiale ale posturilor publice şi ţi le vâră în creier, deşteptându-l (aşa se scrie, nu?).

Am văzut deunăzi un frigider cu televizor încorporat, sigur-sigur în doi-trei ani vor apărea în ceasurile de mână, dacă nu cumva am rămas în urmă cu tehnologia, pentru ca în maxim 10 ani Andreea Esca să ne spună "Bună seara România" sub formă de hologramă proiectată în creier de cipul implantat sub pielea braţului. Şi atunci vom observa că toată populaţia globului, pentru că şi bulgarii, pakistanezii şi burkin-fasonezii vor avea posibilitatea să urmărească emisiunile TVR, vor fi obligaţi să plătească taxa doamnei Irina Radu pentru că posedă creier.  

Irina Radu lucrează de o viaţă în TVR, adică la stat şi din câte se pare şi-a însuşit metoda de acţiune aplicată de şefii României, atunci când nu mai sunt bani la buget. Păi ce facem noi când nu mai sunt bani la buget? Introducem o taxă. Simplu.

O sugestie pentru doamna şef a TVR – cum ar fi dacă v-aţi arunca privirea prin multele redacţii ale TVR, sau pe ştatele de plată, vedeţi câţi angajaţi sunt la fiecare departament şi cu cât sunt plătiţi. Apoi uitaţi-vă cine munceşte din redacţiile respective, e simplu, urmăriţi emisiunile, pe tv, tabletă sau telefon. Vă spun un secret, ăia mulţi şi cu salarii babane stau şi freacă tabletele şi telefoanele, muncesc doar câţiva, ăia mai prost plătiţi. Am exemple clare, dar nu le dau pentru că mi-e teamă să nu fiu propus la conducerea SRTV. 

Cum să dai like dacă n-ai nici closet, nici hârtie igienică

Aveam un coleg de liceu, care avea un prieten al cărui văr de gradul întâi învăţa, cu ghilimele de rigoare, la clasa de vizavi, şi care avea mare trecere la gagici în perioada în care Gianna Nannini îl surclasa cu „Notti magiche” pe regele Michael Jackson. Era un „div”, efectiv. Păr bălai, cârlionţi, privire ageră, garderobă parcă furată din reclamele Marlboro, mai puţin pălăria stupidă cu boruri întoarse, ceea ce în anii ’90 reprezenta etalonul eleganţei masculine. Fuma tacticos, glumele le avea întotdeauna la el, fetele băleau pe unde îndrăzneau în jurul lui, un adevărat lider.

Valeriu Nătâncea Sauerkraut, e adevărat, la nume stătea mai prost decât William Brânză,  compensa la toate celelalte capitole la care noi, muritorii de rând, tânjeam, adică fetele din universul nostru strâmt, ce oftau la fiecare apariţie a sa.  Dar culmea e că Valeriu Nătâncea Sauerkraut, al cărui al doilea nume, preluat după tatăl sas, s-ar traduce cu „varză murată”, era apreciat în egală măsură şi de băieţi, un adevărat lider în toată şcoala cea vestită a întregului nostru ego. Altă rimă n-am găsit.

Într-un an, printr-a 11-a parcă, am mers mai multe clase într-o tabără la Năvodari. Ce mai Depeche, ce mai zbucium, marea clocoti de zgomot în fiecare secundă a trecerii marii oştiri a lui Valeriu Nătâncea Sauerkraut pe malurile înspumate ale Mării Negre. O distracţie non-stop, nimic nu a stat în calea Demiurgului nostru, care, am uitat să precizez, avea un defect de vorbire, vârful limbii îi era prezent non stop în spaţiul interdentar dintre incisivii centrali, ceea ce făcea ca orice cuvânt să şuiere uşor, parcă spercial pentru a mai atrage prin preajmă încă o trufanda încă minoră.

Într-o zi, ne servesc doamnele de la autoservirea de la cantina din Năvodari felul unu - ciorbă de fasole, iar felul doi... da, da, fix ciolan cu varză, o adevărată înfrăţire a gastronomiei tradiţionale româneşti cu cea bavareză. Cum alternativele pizza, ravioli, guacamole şi coq au vin erau inexistente în vremea respectivă, toţi ne-am înfruptat până la dezmăţ din bucatele puse la dispoziţie de priceputele bucăterese. Nu de alta, dar în tinereţe ai nevoie de energie, şi energia e dată de combustibil.

Apoi toată prodipendada Liceului Industrial nr. 13 din viitoarea capitală europeană Bucureşti am strâns rândurile în jurului gurului nostru Valeriu Nătâncea Sauerkraut, pe plajă la Năvodari, aşa cum într-un mod mult, chiar incomparabil, mai obscen avea să o facă mai târziu Gregorian Bivolaru, un alt nume de referinţă în istoria noastră sărăca, împotriva părerii unanime a istoricilor, mai la Sud, la Costineşti. Un dublu casetofon Akai şi-a făcut treaba alături de berea, la butoi încă, cumpărată la suprapreţ din afara taberei, şi de sucul TEK viu colorat în roşu, verde, galben şi chiar albastru, cu gust de maracuja. Tinereţe, muzică, plajă, antren, ce mai putea lipsi? Nimic. Însă ceva a apărut în plus şi din senin, în burta idolului nostru, Valeriu Nătâncea Sauerkraut.  O zvârcoleală şi o încăierare româno-germană de parcă toţi voievozii noştri laolaltă se luaseră la harţă cu wehrmacht-ul condus de o mustaţă tunsă atent sub nas. S-a lăsat cu transpiraţii reci fix când Enjoy the silence făcea ca plaja să răsune de palmele tuturor, care rămâneau însă neatinse, printr-un gest inventat de Dave Gahan. La Step by Step, NKOTB, Valeriu Nătâncea Sauerkraut al nostru a tăiat-o brusc şi dintr-o dată în direcţia closetului care dădea spre plajă, dar în care nu a apucat să intre pentru că femeia de serviciu dezinfectase cu clor şi închisese uşa cu lacătul.

Încolţit din toate ungherele stomacale, Valeriu Nătâncea Sauerkraut a găsit dintr-o privire salvarea sa aşa cum salavmarii găsesc întotdeauna victimele cele mai grase să le facă respiraţie gură la gură, Marea Neagră. Şi într-o viteză de avion cu reacţie, Valeriu Nătâncea Sauerkraut parcurge cei 20 de metri până la mal, devine roşu de parcă toată furia mondială îl năpădise, apucă să arunce de trei ori în apă picioarele şi se prăvăleşte cu totul. Mulţimea de pe margine realizează doar gestul ultim, se opreşte din zbenguială, după care, cu mâinile în aer, strigă în cor „UUU”. Adică, un fel de „Bă, băiete, numai unuia ca Valeriu Nătâncea Sauerkraut i-ar fi trecut prin cap să ducă petrecerea în apa Mării Negre”. Idolul tuturor îşi revine în fire, scoate pantalonii scurţi, era primul care trecuse la boxeri şi nu mai purta anticii slipi ridicaţi undeva până aproape de subsuori, şi îi învârteşte de trei ori deasupra capului în chiotele şi suspinele tuturor. Valeriu Nătâncea Sauerkraut ne face semn să-l urmăm, dar niciunul dintre noi nu era atât de descuiat la minte încât să extindă petrecerea în valurile mării.

Uşor dezamăgit, Valeriu Nătâncea Sauerkraut dă din mână, îşi pune chiloţii de baie şi iese din apă în uralele tuturor celor care am făcut roată în jurullui şi, probabil, l-am fi ridicat pe braţe dacă nu ne-am fi dat seama la timp că era plin de rahat de piciorul stâng de la pulpă până la călcâi.

Azi am dat un like din greşeală. Ce dracu fac? Serios vorbesc. Eu sunt un novice într-ale facebook-ului, ca să fiu blând cu mine şi să nu folosesc „bâtă”, „lemn”, „cap de paie”, „tolomac” ori „tont”. Ca să mă crezi fii atent - mai acu’ ceva timp am postat şi eu cu aceeaşi vanitate nerăbdătoare a fiecăruia dintre noi un text care aştepta aplauze prelungi tranformate în degete mari orientate către locul în care în van sperăm să ajungem toţi, însă atunci însoţiţi de bătăi frenetice din palme, pentru că aşa se cade într-o ţară creştină -  să conduci morţii pe ultimul drum aşa cum un actor se retrage din scenă. Toată viaţa noastră este o poezie, dar avem veceu în fundul curţii şi suntem ultimii cumpărători din Europa de hârtie igienică şi pastă de dinţi.

Nimeni nu părea să guste din storceala minţii mele. Chiar nimeni, nimeni? „Bă, ai băut cam mult”, îi reproşez posesorului restului de creier din propria cutie craniană. Dar e în faza de negare, nu m-am putut înţelege cu el. Ideea e, ca să n-o mai lungesc, postarea era setată să fie văzută doar de novicele ei autor, care încă nu şi-a băut întru totul minţile astfel încât să-şi aprecieze propriile creaţii bahice, deşi minunata ustensilă de ales preşedinţi îţi dă această posibilitate. Ar fi ca o autosatisfacere la scenă deschisă, că tot am adus vorba despre teatru.

Acu’ serios, am dat un like şi regret, adică l-am dat din greşeală, nu am citit tot textul, era vorba despre altceva, eu ce dracu fac acum? Nu cred că am ce face... Dar bine, dracu', că n-am votat.

Noua şi vechea mea viaţă

Ştii cum e când vrei să vorbeşti despre ceva şi în acelaşi timp cel mai important lucru în viziunea ta este să-ţi ţii gura. Fix la fel e şi atunci când te podidesc lacrimile la un final de film, un film prost, cu scene siropoase, al cărui sfârşit îl cunoşteai încă din primele 20 de minute de peliculă, dar din motive parcă necunoscute ai continuat să-l urmăreşti cu atenţie. Sau ceea ce urmează să faci într-o zi banală, normală, în care te-ai sculat cu greu dimineaţa din pat, ai uns două felii de pâine cu unt, ai plecat la slujbă, te-ai întors, pentru că întotdeauna, fără abatere, omul are de unde să se întoarcă, ai mâncat resturile ce le-ai găsit prin frigider, ai văzut filmul descris în răndurile de mai sus, şi cu toate astea pari mereu surprins de viaţa pe care o duci. Ori indignarea care ţi se citeşte pe chip de fiecare dată când ai vrea să înjuri, să ţipi, să te revolţi, să te lupţi pentru viaţa care crezi că îţi este luată zi de zi şi la care pretinzi că ai dreptul doar pentru că numai alţii au dreptul să te mintă, dar taci. Sau planurile de început de an în care îţi propui să vezi mai mult, să simţi mai mult, mai mult decât într-o melodie uşoară difuzată până la limita răbdării, să nu treci pe stradă fără să observi altceva decât bucăţile de hârtie cu „Atenţie, cad ţurţuri!”, să ai ochi pentru tot şi pentru toate ce ar putea să-ţi încapă în cap, dar pe care le faci repede uitate, fără a şti motivul.

Până într-o zi în care una dintre discuţiile pe care ai fi vrut să le ai, emoţiile tâmpe ale unui film cu final previzibil, rutina surprinzătoare a vieţii cotidiene, nemuţumirea faţă de tot ce nu depinde de tine şi visurile la o altă viaţă, neîmplinite de fiecare dată, îţi vor produce o scânteie printre „oştile minţii” regrupate între timp. Scânteie care să te facă să-ţi doreşti şi să cauţi o altă viaţă, pe care să o observi într-un balon de săpun făcut de copilul care locuieşte vizavi de apartamentul tău şi pe care nu l-ai văzut până atunci, într-un miros dulce de parfum ieftin în care să descoperi frumuseţea trecutului orientului, în gustul retrăirii copilăriei a unor covrigi de ţară, făcuţi simplu din apă, sare şi făină, sau în mirosul pielii încinse de soare, la scurt timp după ce ai ieşit din Marea Neagră. Aceste noţiuni însă, străine şi revoltătoare pentru mintea umană, mult prea grăbită să trăiască decât să trăiască, te vor face să cauţi adevăratele motive ale simţirii monstruoase care te încearcă odată cu marea revelaţie a vieţii tale.

De aici, cursa pare de neoprit, tu pari de neoprit, tot tabloul e desprins dintr-un film, bun de data asta, cu Jean Gabin în tinereţe. Şi totul aleargă - peisaje de o incrediblă frumuseţe găsită într-o stepă, imagini simbol ale naturii urbane, frământări ascunse ale sufletului şi gândului, prietenii uitate şi aduse aminte de un ţoi cu rachiu, lacrimi sărate căzute într-un castron cu ciorbă, cărţi citite şi răscitite pe nerăsuflate, sentimente materne crezute pierdute, viziuni asupra unui viitor trecut; toate aruncate de om la coşul de gunoi al vieţii. Nimic nu ar mai trebui să existe din ceea credeai că ar fi trebuit să trăieşti, totul ar fi trebuit să fie nou, dar sentimentul neputinţei atingerii unei alte vieţi te ţine totuşi ancorat în trecut cu amintiri dureroase. Dar cursa continuă, pentru că ţelul vieţii tale este acela să găseşti calea de acces către o nouă viaţă,  iar toate acele mici frumuseţi enumerate în rândurile de mai sus trebuie neîndoios explicate minţii tale încăpăţânate să accepte daruri neaşteptate.

Şi toate aceste nimicuri semnificative din noua ta viaţă, vor fi legate într-o ediţie de colecţie de lux, un volum frumos cu copertă din piele fină verde închis, cu semn din mătase roşie şi miros de cerneală tipografică, intitulat „Propria mea viaţă”, pe care într-un final descoperi că n-o vrei nici pierdută şi nici înlocuită, pentru că este aceeaşi. Filmul se termină însă brusc, cu un final atât de previzibil încât ţi se pare incredibil că eşti surprins. Şi din ochi îţi curg lacrimi sărate, dar asta nu te mai surprinde pentru că acum ştii că „Viaţa cea nouă” te face să simţi că trăieşti.

Aceasta nu este o recenzie, dar Orhan Pamuk este un scriitor din noua şi totodată vechea mea viaţă.