de la nea la fă

"Presa sportivă din România s-a tabloidizat până la os"
Plec de la această descriere cât se poate de plastică pe care Traian Ungureanu a scornit-o în cel mai pur stil cristiantudorpopescian si pentru care ar trebui probabil să plătească drepturi de autor. Dacă propoziţia de mai sus cuprindea şi cuvinte precum morminte, mui, ungurizare, era clar că geaca vişinie, treningul bleu sau chelia lui CTP au intrat în posesia lui TRU.
Dar hai să nu mai laud atât aceste prea-adevărate vorbe, pentru că nu mai am timp să explic motivele pentru care cred eu că a ajuns presa să stea cu tabloidu-nfipt în os.
De la prima mea descălecare în presă, cum cu modestie îmi place să spun, şi până la cea de-a doua, adică într-un timp de numai 5 ani, multe s-au mai schimbat. S-au dus vremurile în care Nea Gigi, Nea Sorin, Cornel sau Nea Titică erau lideri. Nu de idei, lideri in genere. Dar să se ajungă în doar câţiva ani de la nişte moşuleţi simpatici, preocupaţi strict doar de jocul de fotbal, la nişte fătuci cu bluji mulaţi, cu ţigara într-o mână, cu microfonul în cealaltă de te gândeşti la altceva, care salută fotbaliştii din vârful buzelor atoatecunoscătoare, care nu şi-au pus niciodată problema dacă ar trebui să înveţe ce-i ăla un off-side, care folosesc între ele sintagme gen "haidi fă în poola mea să mai muncim şi noi pă ziua de azi" şi care îl determină până şi pe gentilomul jiji să li se adreseze cu "fă tu eşti o zdreanţă, o ţărancă proastă care s-a mai emancipat şi ea", e cale lungă. Adică acuma io nu zic că ele e de vină, dar cu siguranţă şefii lor ceva mai culţi dar avizi de audienţă şi vânzări record ar trebui să se simtă cu musca pe căciulă. Pentru că principala vină a lor este, de fapt dacă merg mai departe pot spune că a cititorului sau privitorului de teve. După mine, ecuaţia ar arăta cam aşa: clientu vrea - directoru de publicatie face pe dracu in patru sa multumeasca clientu - directoru angajeaza trei pipitze care sa puna intrebari gen "ce almanahe mai cititi in cantonament", "ce ar face războinicul luminii la festivalul luminii?" sau care incep cu "gigi, cristi, ionel, claudiu, mirel a spus că..." şi sfârşesc cu "tu ce părere ai?" - directoru angajează şi doi editori care să făurescă ştirea în aşa fel încât să semene cât mai bine cu fata de la pagina 5 - clientu e mulţumit - clientu se uită - a doua zi clientu vorbeşte la serviciu "ai văzut bă ce ţâţe şi ce craci are mutu sau dorinel munteanu?" - a treia zi se uită şi colegii lu clientu - directoru e mulţumit că ratingu creşte - directoru face raport la patronat - patronatu mulţumit - patronatu creşte doo locuri în top 300.
Preţul? Nu, nu e de câteva zeci de milioane de euri, cât e diferenţa pe plus din puşculiţa patronală, ci mult mai mare - indobitocirea clientului, şi aşa...
Şi, din păcate, această tendinţă se extinde ca o pecingine în toată presa, indiferent de domeniu.
Acu', marea problemă n-ar fi că nu înghit io stilu taboidelor, ba din contră, mi se pare simpatic şi bun pentru cei care au ceva probleme cu digestia şi preferă să citească ceva atunci când iartul cu bifidus esensis îşi face cu brio treaba pentru care a fost creat. Dar, chiar toate ziarele să fie la fel? Mai are nevoie omu' şi de altceva, că doar nu stăm toată ziua pe veceu...
Ne vom transforma într-o ţară de căcăcioşi.