De ce Mbappe nu e francez dar Simona Halep e româncă?

În sfârşit, odată cu finala Cupei Mondiale am descoperit Franţa. După 30 de ani de libertate, de hălăduit oriunde prin lume, brusc şi dintr-odată ne mirăm că Franţa este reprezentată în fotbal de urmaşii celor ajunşi pe Continent din fostele sau actualele colonii, denumite frumos Teritoriile de peste mări (Territoire d'outre-mer – profesoara mea de şcoală generală căreia îi răspundeam atât de frumos nunuzaseion când dânsa ne invita să aseievu cred că ar fi tare mândră de mine, deşi adevărul este că denumirea în limba lui Moliere am căutat-o pe google). Ca nişte fini cunoscători ai culturii şi stilului de viaţă pur european al francezilor, de unde am împrumutat şi noi cabernet sovinion şi Busuioacă de Bohotonin, că doar nu bem toţi Babanu de 1,5 litri, suntem luaţi prin surprindere, oh la la, de faptul că Mbappe nu e alb şi nu are perucă şi scărpinătoare ca în vremea lui Moliere. Da, e arap, dar născut la Paris. E normal să fie de culoare de vreme ce are tată camerunez şi mamă algeriancă. Acum, el ce să facă? Unde să joace, în naţionala Camerunului, a Algeriei? E francez. Şi ca el sunt milioane de alţi francezi, plus alţi vreo 12-13 în naţionala de fotbal.

Ne-am supărat tare, acum vreo lună parcă, pe tot poporul francez, i-am scos de la inimă, am uitat camioanele cu ajutoare venite la începutul anului 1990, am uitat că ne-au pus pe prima pagină în Paris Match un gavroche autohton anunţând explozia mămăligii româneşti în faţa comunismului, pentru că un caricaturist a îndrăznit să sugereze că Simona Halep s-ar trage dintr-un popor ce şi-a trimis reprezentanţi pe la Paris să vândă fier vechi. Oh, dar chescăsesa, vrem scuze publice de la tot ce înseamnă elita Franţei, Simona Halep e româncă şi noi, românii, nu vindem şi nici nu cumpărăm fiare vechi. Noi dăm doar creiere la export, doar somităţi în lumea neurochirurgiei şi fizicii cuantice. În plus, dacă nu eram noi şi acum scriaţi cu pana de gâscă înmuiată în călimara cu cerneală, eraţi bolnavi de holeră şi de diabet şi mergeaţi cu şareta trasă de cai, nu vă mai plimbaţi cu avionul. Pe când noi, ce am luat de la voi? Parfumul? Eh, să ştiţi că mulţi dintre noi nu folosim nici măcar săpun şi pastă de dinţi. Deci, scuze, vrem scuze pentru "nesăbuinţa" unei caricaturi.

Dar de ce Simona Halep e româncă, dar Mbappe nu e francez? De ce o asimilăm pe Simona Halep atât de uşor, de ce nu ne uităm în familia ei de machidoni? Ce s-ar fi întâmplat dacă pe acelaşi principiu conform căruia refuzăm să acceptăm că Mbappe e francez, un caricaturist de la Charlie Hebdo ar fi ilustrat-o pe Simona plimbând oile prin Albania? Jihadul românesc s-ar fi iscat.

Aşadar, lucrurile sunt simple şi aşa trebuie să rămână – Simona Halep e româncă pentru că e albă şi dacă e albă ca noi, majoritatea, înseamnă că nu e ţigancă, deci nu vinde fier vechi la Paris. Pe când Mbappe e arap. Tolerance roumanite – egalite – stupidite, cred că ăsta ar trebui să fie sloganul nostru de integrare adevărată în Europa actuală.

Ca să ştii de unde vine ploaia

E la modă să-l citezi pe Caragiale, mai puţin să-l citeşti, scrie bine Boanchiş într-un text de azi. Dar
nenea n-a fost profet în ţara lui doar când vine vorba de politică. Un text de sezon vine din Almanahul Moftului Român pe 1902. Sursa www.dacoromanica.ro

Hai, liberare! – 3 –

Aşadar, am ales cea mai bună zi de a ajunge în armată, de ziua ei, draga de ea. Şi a ţinut să facă cinste cu pulpe la cuptor şi vin ieftin, ca la o chermeză într-un apartament din Titan, imediat după ’89, când la magnetofon se auzea “Stau în unitate” şi te gândeai nostalgic cum doar cu câţiva ani înainte, la Cinema Scala, încercai să nu te vadă ea că lăcrimezi când tanchistul Virgil visa cu ochii deschişi la “Fata Morgana”.

După masă, liber, nu tu instrucţie, nimic, nimic. Plictiseală, discuţii amicale cu noii colegi de arme. Unul singur mi-a atras atenţia, un tip ciudat de învăţăcel, cu coşuri pe faţă, deşi era şi el trecut de 20 de ani, ca noi toţi, teriştii trecuţi printr-o facultate, care stătea mai deoparte şi îşi dădea ordine. “Stânga!”, şi se întorcea la stânga, milităreşte. “Stânga-împrejur!” şi executa, fără să crâcnească. Şi tot aşa. Îi întreb pe ăştia veniţi cu o zi înaintea mea ce e cu ciudatul ăsta, participă la vreo olimpiadă de ordine şi trebuie să fie pregătit? “Aaa, ăsta e fi-su lu’ şefu’ de stat major, din cauza ăstuia nu pot să plec eu mai devreme din armată până la jurământ”, îmi spune un camarad şi îmi dau seama că sistemul pile şi relaţii funcţiona perfect. Nu eram singurul care încercase să facă dar să nu facă.

Suntem convocaţi toată unitatea pe platou, aliniaţi, vine comandantul să ne vorbească. Şi ne spune ăsta, ce tradiţii, ce istorie, ce jertfă, ce mai, japoneji nu alta, ajunsesem în trupele de elită ale celei mai grandioase armate cunoscute din istoria planetei. Ne comunică apoi programul zilnic, trezire, înviorare, mic dejun, instrucţie, activităţi nu-ştiu-de-care, masă şi aşa mai departe. “Înţeles?, se răsteşte comandantul la noi şi se aude în cor un “nţeles, să trăţi”. Eu, cititor de gânduri, am mai auzit şi mai multe “Lua-r-ai foc!”, şi nu numai din interiorul propiei ţeste. Tot comandantul e curios dacă există întrebări, toată lumea mâlc, mai puţin fratele din dotare cu mâna pe sus. Bă, ce l-o trăsnit pe ăsta acum? “Dacă în program e doar joia zi de duş, pot să fac duş zilnic, că eu aşa sunt învăţat?”. Pfoa. Ăsta ia foc, comandantul, că te crezi în civilie, că nu e apă caldă decât joia în intervalul nu-ştiu-care. “Păi fac cu apă rece”, frate-meu. “Aaa, păi aşa poţi să faci câte duşuri vrei tu”.

Ah, am mai aflat ceva important în ziua aia, că eram la transmisiuni. Tare, nici nu ştiam ce înseamnă. Cuvântul transmisiune însemna pentru mine doar vorbăria lui Ilie Dobre de pe stadion, când încerca să bată recordul la urlat “Gooooooooooooool” dintr-o singură suflare.

Vine ora de somn, devreme, nu mai ţin minte, dar parcă până în ora 21.00, oră la care în civilie eu mă pregăteam să deschid a treia bere. Mă bag la pijama şi mă pregătesc de lumea viselor, cocoţat într-unul dintre paturile de la etaj. Ce somn, mă, omule, un frig de ziceai că suntem în aer liber. Sfârşit de octombrie. Peste mirosul de ciorapi am trecut, dar peste frig, nu puteam. Aud că şuieră şi vântul, mă uit spre fereastră şi văd în lumina felinarului de afară că perdeaua din 1955 flutura ca drapelul din curtea unităţii. “Bă, vreunul de lângă geam, închide şi tu geamu’ că ia uite cum bate crivăţu’”, zic în gura mare. “Aaa, tu eşti ăla venit azi, aşa sunt geamurile, frate, nu niciun deschis, dacă vrei, facem schimb de paturi”, vine şi răspunsul. Nu vreau, dar vreau să-mi pun mantaua şi căciula în cap, ceea ce şi fac şi mă bag la loc sub pătura aia primăvaratică. Aveam nasul rece ca renii lui Moş Crăciun, şi tot aşa m-am şi trezit, la cinci când sergentul Capdefier, superiorul, de, ţipa că e deşteptarea şi în cinci minute ne întâlnim pe platou la înviorare în pantaloni de pijama şi maiou. Îhî, mă dau jos, pun şi pantalonii de la uniformă peste pijama, mai trag ceva şi în sus şi căciula nici de-al dracului nu mă gândesc să o scot. Afară, noapte şi frig ca în dormitor, lipsea doar mirosul de ciorapi. Superiorul face figuri, că el a zis altceva, că înviorarea se face în maiou, eu îi zic că mi-e frig şi că aş putea să mă îmbolnăvesc. O lasă ca mine. Facem noi vreo 5 minute de înviorare, o alergare, două mişcări, hai înapoi, schimbarea, spălat pe dinţi, pe ochi. Pe la 6 m-a luat o chiorăială de maţe de ziceai că sunt din satul Flămânzi. Gemul şi ceaiul de mare angajament, Ritz, nu alta. Iar timpi morţi, pe la 8, se luminase, avem gustare, vin doi soldaţi cu câte un coş de pâine în care erau ticsite sanvişuri cu felii de pâine de 6-7 centimetri grosime şi cu câte o felie de parizer, din ăla ţărănesc, cu usturoi, gros pe jumătatea pâinii. Bun, rău.

Pe la ora 10 vine vremea ca sergentul Capdefier să-şi etaleze superioritatea şi, în acelaşi timp, să ne demonstreze că foarte bine putea să-l cheme şi Cappătrat. Ne aliniază el şi trece pe la fiecare, se uita cu un ochi critic la căpăţânile noastre şi scria numele unora dintre noi pe o foaie. Ajunge şi la mine, se uită şi mă întreabă numele, răspund “Ţi-am zis ieri, am făcut cunoştinţă”. Mă uit în foaia lui şi în capul listei scria “Tuns”, ceea ce mă face să-mi fie brusc foarte cald pentru că toţi dracii se adunaseră deasupra mea. Nici frate-meu nu scapă netrecut pe listă, deşi avusesem grijă să ne tundem foarte scurt cu doar o zi înainte, tocmai pentru a evita ciunteala din armată.

Sunt hotărât să plec, azi, nu mai târziu, şi neapărat, netuns şi îl sun pe generalul meu. “Să trăiţi, ştiţi eu ăla cu fratele, noi vrem să ne transferăm azi la o altă unitate”, zic. “Băi, gândiţi-vă bine, voi sunteţi la şcoală de ofiţeri, unde vreţi voi, nu e, de acolo terminaţi maximul sergenţi”, vine răspunsul generalului. “Dom’ general, cu tot respectul, haina miliatră nu e pentru noi, nu vom face niciodată carieră din asta”, ceea ce regret acum, dacă stau să mă gândesc că statul român mi-ar fi oferit posibilitatea să fiu un tânăr pensionar de 40 de ani şi un pic şi cu un venit dolofan, care mi-ar fi permis să locuiesc liniştit, să spunem, la Lisabona. Na, alegeri şi alegeri. “Bine, mă, dacă voi aşa vreţi, vă duceţi la comandantul unităţii şi îi spuneţi că aţi vorbit cu mine să vă dea azi transferul”, zice generalul. Închid şi vine un camarad ciuntit cu ciobul să ne spună că sergentul Capdefier “aşteaptă fraţii la tuns”. Îl trimit înapoi cu mesajul “fraţii pleacă azi, se transferă la altă unitate”. Celelalte mesaje le-am păstrat în capul meu şi mergem voişi la comandantul unităţii. Păi stai frate, că nu intri aşa, era un soldat, ce faceţi mă aici, cum să vorbiţi cu comandantul, dar ce are mă, e Papa de la Roma, spune-i că avem un mesaj de la generalul X. Ne primeşte comandantul dar face figuri, ne dă afară, pe ideea “băi băieţi, gândiţi-vă mai bine, e cariera voastră, nu vă pripiţi, în plus, uite că nu răspunde nici generalul la telefon”. Îl sunase pe fix şi ăla nu era la matcă. Ieşim spăşiţi, Capdefier trimite iar după noi, să ne ducem la tuns, dracii se înmulţesc deasupra mea, îl sun iar pe mobil pe general şi îl pârăsc pe comandantul unităţii că nu vrea să ne dea trasnferul. “Bă, mai duceţi-vă încă o dată şi îi spuneţi că e ordin de la mine”. “Nţeles, să trăiţi”, doar eram în armată. Înapoi la comandant, ăsta iar se codeşte, că el nu poate să ne dea transferul, că generalul nu e disponibil la telefon. Scot telefonul mobil, îl sun pe general: “Să trăiţi, suntem la domnul comandant în birou, vi-l dau să lămuriţi cu el problema?”, şi-i întind telefonul comandantului aflat la birou. Se ridică brusc de pe scaun şi zice doar atât “Am înţeles, am înţeles, să trăiţi”, după care îmi întinde telefonul Nokia. “Păi dacă voi aşa vreţi, ce să zic, uite, luaţi hârtiile astea şi sunteţi liberi, până luni, când vă prezentaţi în partea cealaltă. Ah, şi mai am o rugăminte, poţi să-mi dai şi mie numărul lu’ domnu’ general?”, ne spune comandantul dându-ne foile de transfer. “Pot, cum să nu pot”.

Dar cel mai mult am putut să rânjesc fasolea la sergentul Capdefier care spera că am venit la tuns, dar noi eram cu hainele militare în braţe, să le predăm. Ah, şi hârtiiile igienice, şi pasta de dinţi şi săpunul, neambalat. Asta a fost aventura mea de o zi şi jumătate în rândul armatei române.

Pe livretul militar în care zâmbesc dintr-o cămaşă albastră, luată dintr-un magazin Zara din străinătate pentru că semăna cu una de armată, scrie scurt – sergent pistolar. Nu l-am folosit şi sper să nici nu-mi folosească vreodată.

De pe podiumul de la Milano, pregătit pentru târâş pe coate – 2

După telefonul prin care primisem confirmarea că urma să ajung în Iad, o stare de revoltă m-a cuprins. Cum mă, adică e aşa nasol în armată şi eu să-l las pe frate-meu singur acolo? Nimic, nu mai dau niciun telefon, niciun aranjament. Gata! Mâine ajung la Bucureşti, poimâine sunt la unitate, să vedem cine cu cine face instrucţie. Revoluţia avea să pornească.

Cred că aici am avut o problemă întotdeauna, cu nesupunerea. N-am funcţionat niciodată în regulă dacă cineva ţipa la mine sau îmi ordona ceva. Ăsta e şi motivul pentru care nu am făcut sport în viaţa mea, mai puţin la bătrâneţe, când am ajuns să mă supun de unul singur unor chinuri pe care alţii le-ar considera sadice.

Pe la nouă trecute ajung cu un prieten cu maşina la poarta unităţii, ăla terminat de râs, făcea glume cu batiste fluturânde. Cobor din maşină, îmi iau geanta sport de umăr, cu săpun, periuţă, pastă, pijama, ciorapi, un trening şi alte lucruri importante unui om în detenţie, şi mă îndrept către soldatul nedumerit de prezenţa mea în zonă.

- Salut, am şi eu ordin de încorporare şi, na, m-am prezentat.

- Salut, nu cred, e o greşeală, încorporarea s-a făcut alaltăieri. Deci sigur cred că trebuia să te duci în altă parte. Aici este unitatea xyz.

- Păi ştiu, frate, uite şi la mine pe foaie scrie unitatea xyz, trebuia să vin alaltăieri, dar n-am putut, aşa că am venit azi.

Ăsta, soldatul pierdut în spaţiu, nu, că nu se poate, că un superior poate să decidă dacă mă lasă să intru în unitate. Numai la fix, că vine un superior, cu aer superior, că la cum arăta nu părea: - „Bună ziua, cine sunteţi?”, către mine. „Salut, sunt eu ăla care trebuia să vină alaltăieri, dar n-a putut şi, na, am venit azi”. „A, deci tu eşti? Vino cu mine!”. Recunosc, tonul tăios m-a cam iritat, dar am zis să nu chiar din prima. Încerc o apropiere de dromader ca atunci când nu poţi să treci pe trotuarul celălalt şi eşti nevoit să îmbunezi maidanezul care mârâie la tine: „Deci suntem colegi, si tu tot în batalion cu mine?”. „Sunt sergent Gigel Capdefier şi sunt superiorul tău!”. No, bine. Mă duce ăsta, sergentul, de, superiorul, la o magazie, de unde primesc zeghele, asta, uniforma albastră, două suluri de hârtie igienică, un tub de pastă de dinţi, nu chiar Cristal, dar cred că mai proastă, şi un săpun. Neambalat. Funie n-am primit, deşi aş fi vrut când am pus uniforma aia pe mine şi mi-am închipuit că aşa trebuie să se fi simţit şi Mutulică din Albă ca Zăpada, cu mânecile şi cracii de parcă ar fi fost potrivite pentru Yeti, omul zăpezilor. M-am mai liniştit când l-am văzut pe frate-meu, mai slab ca mine cu vreo 20 de kile, şi care primise aceeaşi mărime la haine ca şi mine. Eu arătam ca plecat de pe podium de la Milano în comparaţie cu el.

Ăsta, superiorul îmi arată brigada mea, mă prezintă zeflemitor „ăla care nu a venit la timp la încorporare” şi îmi zice că avem timp liber până la masă. Ce să faci prin unitatea aia, am mai dat nişte telefoane, am mai primit nişte telefoane, ăia din afara zidurilor groase râdeau de mine când aflau unde sunt...

Pe la ora 12 zice că mergem la masă. Mergem, dar nu avem loc unde să stăm, cantina aia zăcea, ticsită. Vine sergentul Capdefier şi ţipă la unii că noi, ăştia de venirăm acum, suntem terişti, de la Termen Redus, adică vezi doamne le suntem superiori lor că am făcut o facultate. Bă şi aşa de prost m-am simţit, mai mult decât de obicei, când ăştia s-au ridicat cu sarmaua în gât şi ne-au mai adus şi nipte bănci, pentru că nu avea loc toată brigada lui Peşteprăjit. Armată, tată, nu joacă! Aveam ciorbă, pulpe la cuptor cu piure şi salată şi câte o sticlă de vin la patru oameni. Băi, băiatule, dar ştii că nu e rău în armată? Sergentul Capdefier îmi surprinde nedumerirea şi punctează din nou „Azi e o zi specială, e Ziua Armatei, nu-ţi închipui că avem vin la masă pentru că ai venit tu!”. Iar înghit în sec toate răspunsurile pe care le aveam la mine. Asta e!

- or mai fi şi alte zile de povestit, no? -

Nu, nu e aia cu bicicleta galbenă

Cred că era anul 2001, au trecut ceva şi mintea nu-i atât de lungă pe cât se vrea de lată. Mă rog, pe acolo. Munceam la un minister, trescusem de partea cealaltă a baricadei, sărisem gardul presei, pe un alt domeniu, cu greutăţile care veneau la pachet şi cu o sută de colegi noi cărora nu reuşeam să le ţin minte numele. Tot din cauza scurtimii minţii. Mulţi mă acuză că aş fi nesimţit, dar nu e aşa, pe mine mă interesează omul cu care vorbesc, sunt atent la ceea ce spune, dar pur şi simplu numele noi nu le reţin. Se creează un vid, o forţă de nicăieri îmi suge mintea şi se desfată cu identitatea celor pe care abia îi cunosc. Îmi aduc aminte că într-o zi, m-am dus la un coleg, consilier de ministru, un om de toată isprava, care bea întotdeauna cafea fiartă, musai cu caimac, împreună cu un pahar cu apă, şi îi spun: Domnul Baciu nu credeţi că ar fi bine să... Nu am apucat să termin ideea pentru că ochii lui negri îmi străpungeau fruntea ca un cuţit înfipt în zona plămânilor şi nu mai puteam respira. Realizez că am făcut o gafă dar nu reuşesc să-mi dau seama despre ce e vorba decât atunci când îl aud spunându-mi „Ciobanu mă numesc”. Ce încrengături legate de transhumanţă s-au putut crea între cei doi neuroni nici acum nu-mi pot da seama.

Într-o zi mă trezesc acasă cu ordin de încorporare pe care l-am simţit ca fiind acela, ultimul, nenorocitul care mă va obliga să iau calea cătăniei. Nu mai aveam nicio treabă cu şcoala, îmi dădusem şi licenţa, spre deosebire de foşti colegi de facultate mult mai deştepţi decât mine care şi-au lăsat nesusţinută lucrarea de diplomă care constituia un motiv de amânare a milităriei. Nici măcar nu am fost atât de agil la minte să accept propunerea unei instituţii de învăţământ care ţinea de un anume serviu de informaţii să le urmez cursurile. E adevărat însă că nici nu ar fi dat bine să mă recomand Cronicaru’. Cronicaru’ şi atât. Mda, asta era. Mă duc cu fratele din dotare, care a avut ghionul de a se naşte în aceeaşi zi cu mine şi nefericirea cauzată de serviciul militar venea astfel la pachet, la unitatea nu-ştiu-care de pe lângă Spitalul Panduri să dăm nişte teste. Pe care tot dintr-o prostie le facem la maximum de punctaj, ceea ce ne dă trimitere la şcoala de ofiţeri din comuna Roşu, din apropierea Bucureştiului. Brava armată română, de fapt Jandarmeria, avea să se aleagă peste şase luni cu doi ofiţeri de toată isprava.

Prin diverse conexiuni, pentru că la 20 şi un pic de ani numai cu gândul la armată nu stai, am încercat să fac pe dracu-n patru să nu mă duc la armată, adică să mă duc, dar nu să nu mă duc. Şi ajung la un general care răspundea de tot ceea ce însemna domeniul respectiv la vremea aia. Nu cu sacoşe şi din astea, pe prietenii, chestiunile clasice arhicunoscute, mica corupţie de care mulţi practicanţi se leapădă în numele anumitor lupte care dau bine la împăunarea în faţa oglinzii. Nu ştiu, habar nu am cum procedează în ceea ce priveşte mintea că la mine aşa scurtă cum e, mă ţine din scurt în lesa anti-ipocrizie. Şi mai bine zic pe şleau. Aşa, şi ajuns la omul respectiv, îmi spune clar, pe faţă – n-am cum să te ajut, aţi picat la aceeaşi unitate la care este şi fiul şefului statului major, sau ceva asemănătăor, mă rog, un preafericit, dar din alt domeniu, şi a dat ordin că toată lumea să fie la unitate, cel puţin până după depunerea jurământului. Şi cât e până la jurământ? E în primele zile, nu? Întreb plin de speranţă. Nu, o lună, o lună şi jumătate, cam aşa! Nori negri se abătură asupra soartei mele, dacă nici ditamai generalul nu mă putea ajuta, era clar, o lună şi jumătate urma să stau la mititica, pentru că mintea oricărui tânăr crescut în Epoca de Aur este afectată iremediabil de povestirile din armată ale vremii – cum soldaţii stau în genunchi şi spală duşumeaua cu periuţa de dinţi, cum ţigările Carpaţi constituie singura alinare şi sursă de căldură din nopţile petrecute în post, cum stai ca bou şi aştepţi la nesfârşit o zi de permisie pentru că ţi s-a acrit de bromură.

La serviciul meu lucrurile îşi urmau cursul firesc, delegaţii peste delegaţii, deplasări în străinătate. În acelaşi timp aşteptam să văd când îmi întrerup cartea de muncă şi mă înrolez în armată. Urma să plecăm într-o delegaţie în străinătate, în Elveţia, pare-mi-se, moment în care îmi vine ordinul de chemare, undeva pe la începutul lui noiembrie, când eu trebuia să mă prezint cu valiza de lemn în faţa cazărmii din comuna Roşu. Numai că încorporarea avea loc cu o zi înainte ca eu să mă întorc din delegaţia din Elveţia. Ce fac? Îl sun pe generalul meu şi îi explic situaţia, ăsta zice, asta e, te duci a doua zi, când vii în ţară, nu te dăm dezertor pentru o zi. Şi plec în Elveţia, munţii Alpi la fel de frumoşi şi semeţi aveam să-i găsesc. În ziua de dinaintea întoarcerii, a încorporării, de, mă trezesc cu telefon de la fratelo: „Bă, fă pe dracu în patru, dă-te peste cap şi nu veni, că tu o iei razna aici. Lasă că eu mă descurc, văd eu”.

- dacă ai ajuns până aici, ne mai citim data viitoare -  

Am jucat într-un film scurtmetraj cu o campioană olimpică

Să te duci în parc să alergi şi să te simţi ca şi cum ai fi nimerit într-un muzeu e un sentiment bizar. Nu mai zic dacă eşti alb dar te simţi precum atleta kenyană Catherine Ndereba.

Ca de obicei, dau drumul la muzică în căşti, la Runkeeper, progrămelul de contorizat timpii şi dă-i bătaie prin Parcul Tineretului. E cam cald, deşi e abia 8 dimineaţa. Greu să mă apropii de 50 de minute pe 10 k. Dar, hai să vedem. 5.09 pe primul kilometru îmi dă speranţe, dar urmează o pantă care mă trage înapoi. Simt dintr-o dată că mă depăşeşte cineva în viteză mare şi mă gândesc că ajuns ăştia să intre cu maşinile şi în parc. Dar nu, e o femeie cea care îmi provoacă otită pe partea stângă. Obosesc instant numai când o privesc ce ritm are. Stă în raza mea vizuală aproximativ un minut, timp în care îmi dau seama că e Constantina Diţă. Apoi o pierd.

Băi omule, sunt în Tineretului, dar parcă aş fi la muzeul sportului. Femeia asta a măturat cu tot ce înseamna crema atletismului mondial în 2008 în proba de maraton la Jocurile Olimpice de la Beijing. Nici nu ştiau de unde să o ia când s-a terminat cursa. Şi acum aleargă cu mine în Parcul Tineretului? Mă rog, alergăm împreună, dar totuşi separat.

Mai bag vreo 5 kilometri în care mi-am luat gândul de la obiectivul propus înainte de start şi mă tot gândeam, bă ce prost eşti, puteai să faci şi tu o poză să te lauzi că ai alergat cu Constantina Diţă. O iau tot pe traseul lung, pe sus pe lângă gardul Cimitirului Bellu, cu gândul că poate, poate o mai întâlnesc. Nu termin gândul ăsta că simt din nou că mă doare urechea stângă, că mă trage curentul. Bă eşti prost? Trebuie să alerg măcar câţiva metri în preajma ei. Dă-i bătaie tătăiţă, suie-te pe cai, scoate cravaşa, împunge-i, omoară-i.

 

Aleargă pe undeva pe la 4 minute şi ceva pe kilometru, viteză care pentru mine înseamnă sprint, şi se uită obsesiv la ceas.  Aleargă la timp, deşi acum are 47 de ani şi tot timpul din lume. Reuşesc să mă ţin după ea aproximativ un minut, timp în care m-am bronzat excesiv, membrele mi s-au alungit, am scăpat de vreo 50 de kilograme şi m-am transformat într-o kenyancă uscăţivă. Când am oprit filmuleţul pe telefon trecusem deja de faza în care mă chema Ndereba. Eram Wile E. Coyote. Bă, dar aveam aşa un sentiment plăcut că am jucat, chiar şi pentru un minut, într-un scurtmetraj cu o legendă a atletismului, singura campioană olimpică a noastră în proba care a inventat JO.  

 

Descrierea romanilor de către consulul Prusiei, Johann Daniel Ferdinand Neigebaur, anii '43-'45. Secolul XIX

Scriitorul si juristul german Johann Daniel Ferdinand Neigebaur, consul general al Prusiei în Ţările Române, între 1843 - 1845, face şi el câteva observaţii interesante in ceea ce ii priveste pe români.

“Natura a inzestrat, in general, bine corpul românilor; de cele mai multe ori se vad conformatii robuste, chiar dacă, de obicei, doar de o statura mijlocie; se gasesc si persoane foarte inalte cele mai multe cu parul negru, de o culoare sanatoasa. Femeile se disting prin umeri frumosi si piept bine dezvoltat. Batinasii nu sunt de fapt atat de muncitori ca bulgarii si germanii; au totusi un farmec natural si sunt vioi, chiar daca intr-o mai mica mdsura decât grecii si polonezii. Totusi au o suficienta capacitate de instructie si sunt priceputi, de indata ce este trezita buna lor vointa. Totusi, din pdacate, majoritatea populatiei, taranii, lipsiti de proprietate se afla in mare saracie. Burghezi nu exista, aci majoritatea meseriilor sunt practicate de evrei. De aceea natiunea este reprezentata, de fapt, doar de câteva mii de boieri. Numai acestia au drepturi politice si, de obicei, nu respecta nici o lege. Armenii sunt, in general, oameni frumosi (doar cu mâini si picioare, de obicei, prea mari), foarte inteligenti si se ocupd, in special cu negotul.

Tiganii sunt, de cele mai multe ori, de o constructie fina si adesea cu trasaturi frumoase ale fetei si ochi expresivi. In afara tiganilor, eliberati in 1844 de pe mosiile manastiresti si de pe cele ale statului, ei sunt robii boierilor si intru totul lipsiti de drepturi; daca ar fi tratati omeneste ar deveni membri folositori ai societatii burgheze. Tiganii au un talent exceptional pentru muzica, astfel incat sunt in stare sa cante cele mai grele melodii, pe care le-au auzit o singura data.

In general poporul din Moldova si Tara Româneasca este foarte blajin, daca nu prin caracter atunci datorita lipsei de patimi. In plus este foarte cumpatat, iar cazuri de furt apar relativ foarte rar; la aceasta contribuie si faptul ca poporul se afla pe o treapta joasa de dezvoltare, cu putine si aceleasi nevoi, usor de satisfacut deoarece populatia este inca putin instarita. Dueluri si sinucideri sunt aici, de asemenea rare, ca si spargerile; acestea din urma poate datoritd faptului ca cel care incearca sa le combata are arme in casa ce formeaza de altfel o parte a luxului mobilarii casei si al costumului. 0 mare calitate este curatenia care se intalneste pana in cea mai saracdcioasa coliba, fiind treaba femeilor sa vdruiasca cel putin peretii interiori si caminul; in schimb murdaria strazilor din mai toate orasele este intolerabila, iar micile gradinite din sate, care inconjoara in alte tari casele taranesti, sunt aici inexistente. Aspectul tarii este, din aceastd cauza, trist. Rar se vede câte un arbore, in afara celor din paduri, iar plantatii de pomi, care chiar si in PoIonia te duc de la cel mai nenorocit sat la celalalt, nu-i aici nici urma. Aceasta lipsa de simt al frumosului se intâlneste la cei mai multi, chiar si la cei mai bogati dintre oameni; nu-i lipsa de lux si obiecte de podoabe pariziene, dar aproape nicaieri nu se vede pe pereti vreun tablou sau vreo stampa.

Portul national al barbatilor de la tara consta din cioareci, cizme, camasi pe deasupra cioarecilor, tinute impreuna de un brâu. Deasupra poarta o vesta, de obicei fara mâneci si o manta bruna adesea impodobita cu broderii rosii si albastre. Capul e acoperit adesea cu o caciula de blana de oaie, cu lâna pe dinafara; cojocul sau cojocelul de oaie la oamenii de vaza imita in schimb, cât se poate mai mult pe turci pâna si la calpacul boieresc, acesta având, la boierii cei mai in vârsta, forma unui balon de o marime care poate atinge 1/3 dintr-o banita prusiana; pe lânga acesta mai poarta si acum haine turcesti; tinerii si doamnele se imbraca strict dupa jurnalul de moda parizian. Tarancile îi infasoara in jurul soldurilor o fota mare din stofa vargata de lâna, astfel încât o parte ramâne deschisa; cele nermaritate merg cu parul impletit, cele maritate îi infasoara in jurul capului o basma. La acestea se adauga iarna o manta, de cele mai adeseori cáptusita cu blana. Ele poarta cizme, ca si bdrbatii care au adesea o parte rasfranta din panza alba cu broderii albastre sau rosii intr-o forma originala. Evreii si-au pastrat aproape in intregime> portul obisnuit al evreilor polonezi si tiganii au doar zdrente, si, de aceea merg aproape goi, daca nu cumva apartin numeroasei servitorimi a boierilor, purtand livrele stralucitoare, pariziene sau vieneze.

Alimentul principal al populatiei este mamaliga, o polenta din malai macinat mare; la oamenii de vaza este obianuit luxul bucatdriei frantuzesti, rareori fiind intalnita carnea gustoasa prin care se distinge bucataria englezeasca. Se mananca si multe feluri turcesti, precum ghiveciul si ciulama de pasare si carne de berbec; se foloseste, mai des, mult orez si se mananca o multime de dulciuri. Dulceturile sunt foarte bune; acestea se gusta, incepand de dimineata, la fiecare pahar cu apa. Se bea putin vin si ceai; mai mult cafea, dar rareori si de catre doamne. Locuintele majoritatii poporului sunt cele mai saracacioase din Europa, mai ales cele din Tara Romaneasca. Cea mai mare parte a caselor taranesti este din chirpici, acoperite cu paie sau cu trestie; cei saraci trebuie adesea sa se multumeasca cu bordeie, acestea fiind intalnite chiar si in cele doua capitale. Un cazan sau cateva oale alcatuiesc intrega vesela; la tarani nu sunt intalnite paturi, fiecare culcandu-se pe pamânt, infasurat in mantaua sa, caci putine case taranesti cunosc luxul unei duaumele din lemn. Alaturi se ridica casele boierilor, unele ca adevarate palate, de obicei bogat ornamentate cu coloane, dar construite, rareori, cu un adevarat bun gust. Aici parchetul a fost lucrat adesea la Viena sau Breslau, iar mobila cea mai de pret din Paris nu este considerata prea scumpa; in schimb cele mai sarace si murdare vecinati ale saracilor nu indigneaza pe nimeni, iar gradinile constituie o raritate. Nici un oraa din aceste tari nu are, macar, o strada dreaptd si regulata; cele mai multe din ele nu sunt pavate si, intr-o mare parte a anului sunt asemanatoare unor fluvii de noroi, in gropile carora se rup unele trasuri si, in care, omul sarac trebuie sa mearga prin murdarie pana la genunchi. Din acest motiv cate un palat este, o anumita vreme, inabordabil si, adesea, trebuie luati mai multi oameni sa sustina trasura. De aceea, nu existd proportional niciunde in lume atatea echipaje ca aici; a merge pe jos in Tara Româneasca inseamna tot atat cat reprezinta in alte tari sa te plimbi descult. Tiganii traiesc vara in corturi, alcatuite din vechi carpe si iarna isi sapa bordeie. Hanurile sunt, de regula, turcesti, adica intr-o curte imprejmuita de un rand de chilii inguste manastiresti, al caror mobilier consta dintr-un divan, mai mult sau mai putin rau. Putinele hanuri, mobilate dupa felul european sunt de obicei proaste si foarte scumpe, cafenelele sunt insa saracacioase si destinate doar clasei de jos. Cofetariile sint de obicei intr-o stare mai buna deoarece dulciurile plac aici foarte mult. Aceste Orase nu duc lipsa de biserici, dar nu sunt deosebite nici prin vechimea si nici prin arhitectura lor, cu atat mai putin prin marimea lor; totusi, cateodata stilul lor foarte baroc le da, in exterior, o anumita diversitate. În interior sunt acoperite cu o pictura de proasta calitate pe fond inchis, altarele sunt bogat impodobite iar odaile fastuoase. In afard de clopote se folosesc si ciocane de lemn care se bat pe scanduri, ceea ce se numeste toace. Acest obicei provine inca din vremea in care clopotele nu erau permise. Ceasuri pe turnurile bisericilor sunt foarte rare. Baile se mentin aici inca din vremea turcilor; fantanile insa sunt acum uneori neglijate.

Unor asemenea dovezi, ce se datoresc aici inca foarte mult lipsei de cultura, le apartine si lipsa de strazi, poduri si mai ales cimitire; guvernamantul provizoriu rus amenajase locuri de inmormantare in afara oraselor, dar s-a revenit la vechiul obicei prost si ele sunt folosite numai pentru mortii din spitale. Acum mortii sunt din nou ingropati in mijlocul oraselor, in jurul bisericilor si, dupa sapte ani, dezgropati de catre mostenitorii celor bogati pentru ca sa se risipeasca trupul mai repede caci, atita vreme cat acest fapt nu s-a petrecut, sufletul, dupd credinta dominanta aici, n-ar avea liniste, desi nu se crede in purgatoriul catolic”.