Schnaps de Orodel

Aflu cu întârziere, îngrijorătoare în ceea ce priveşte cariera mea de lucrător la aprozar, că fiul lui Christoph Daum a fost angajat de FRF ca cameraman. Ca cameraman, evident că plodul selecţionerului iubitor de artă nu s-a făcut şi nici nu se va face remarcat vreodată pentru că cameramanul federaţiei fiind nu-l va pândi niciodată pe vreun tricolor când se duce în bălării să pupe vreo pupăză.

Recunosc faptul că în vară am crezut că vine neamţul la naţională cu tot cu ideile lor strălucite care i-au împins să facă maşini precum BMW, astfel încât să aibă toţi cocalarii din România cu ce se mândriiiiii (fără număr, fără număr). Dar Christoph Daum a venit cu fiu-său, atât de capabil încât îl trage seniorul după el să câştige şi el vreo mie de euro pe lună, cam cât să-i dea FRF-ul?

Eu înţeleg că Regele Carol I, care la o lună de la înscăunare a scris jurământul cu mâna lui în limba română şi franceză, l-a uns moştenitor pe Ferdinand, nepot de-al său, dar primul rege al nostru, cum a venit, a pus bazele a ceea ce s-a numit România Mare, pe când mustăciosul joacă în continuare cu Stancu. Da, da, Stancu ăla descoperit de Piţurcă.

Apropo de Piţurcă, ăsta nu s-a dus şi el cu plodu în Arabia, ca antrenor secund? S-a dus, ca să-l lecuiască pe netot de patima păcănelelor, moştenită probabil de la ilustrul său tată.

Şi de asta zic, nu mai e nici nemţii ăştia ce era odată, ori Oelsnitz e Orodelul Germaniei. În plus, parcă şi în România au rămas numai BMW-uri ursuleţ.

Boue qui reste

Încet, încet, toamna îşi intră în drepturi :)) Poetic nu? Realitatea va fi însă alta. Mai ales pentru mergătorii de Bucureşti, specie pe cale de dispariţie, dacă ne uităm la numărul automobilelor ce se înghesuie pe străzi aşa cum se întorceau vacile de la păscut când eram eu mic la Iepureşti. Pentru că mergătorii de Bucureşti ştiu foarte bine cum e să iei la pas străzile capitalei pe vreme ploiasă. În Londra, Paris, probabil şi Kuala Lumpur, nu-i o nenorocire dacă dă cu apă de sus. Scoţi umbrela o pui deasupra a ceea ce ar trebui să se numească ţeastă, cap, diblă, ticvă, tărtăcuţă, dovleac, bostan şi te duci la treaba ta. Ajuns la faţa locului faci schema din filme clasice cu pantofii stersi pe pantoloni în partea gambelor, o scuturi, umbrela, şi eşti ca nou.

Păi nu. În Capitala europeană Bucureşti că mergi fie şi 100 de metri prin ploaie tot trebuie să treci prin cel puţin 3 băltoace pline de zoaie. Asta după ce în loc de 100 de metri ai parcurs 300 pentru a putea să le ocoleşti pe celelalte 20 de băltoace. Omenirea şi-a trimis reprezentanţi pe Lună acum jumătate de secol, cred, bănuiesc, şi de-al dracu nu gugălesc, uite că mi-a ieşit şi o rimă, iar noi, cum de-am reuşit noi şi mai ales ce căutăm în ceea ce se cheamă UE, nu suntem în stare să facem nişte trotuare drepte. Nu operaţii pe creier, pe alea le facem, nu olimpiade internaţionale de fizică cuantică, pe alea pe mai câştigăm. Nu. Trotuare pe care să nu stea apa. Cam ceea ce făceau romanii acum 20 de secole şi pe care noi le distrugem acum ca să se îmbogăţească asfaltangii.

Eu mai spun doar atât, îmi voi scoate din nou la lumină galoşii de cauciuc pe care i-am achiziţionat acum câţiva ani şi mi-i voi trage peste pantofi.

Ah, şi încă ceva – din Buletinul Societăţii istorico – arheologice “Bucureştii vechi” 1930-1934 aflu că acum aproape un secol un francez mucalit a spus că Bucarest vine de la Boue qui reste. Dar aceasta era, evident, o calomnie.

Fericirea ultimilor pocăiţi

În ultima vreme a apărut o nouă modă printre oamenii cu bani. Şi vorbesc de oameni cu bani, nu despre ăia care muncesc pentru bani. Oameni care erau în stare acum câţiva ani să cheltuiască peste sute de mii de euro pentru un shopping mic la Paris, la hotel de nşpe stele. Mă refer la ăia care mergeau cu două maşini pe stradă, una pentru ei şi una pentru scaunul alb tapiţat cu piele albă de care nu se despărţea.

Îmbogăţiţii României, faţă de care, să fim bine înţeleşi, nu am vreun sentiment de ură proletară pentru simplul fapt că senzaţia de durere în dos faţă de avuţia lor e mult mai intensă. Aşadar, puţin îmi pasă cât au, care e valoarea lor cuantificată în bani aruncaţi fără număr sau în maşini albe, denumite stupid gip. Apropo, că mi-am adus aminte de gip, acu mai mulţi ani, un ziarist scrisese ceva despre un condamnat în dosarul Microsoft şi ăsta îl sună şi-i spune: Beei, tu te iei di Coculeana (adică nevată-sa), mă? Tu te iei di Coculeana? Ti calc cu jipu pi gât, mă, ti calc cu jipu pi gât!

Ce mă enervează e moda asta la care mă refeream, de a se întoarce cu faţa la popor, către greutăţile vieţii, cu o pronunţată compasiune faţă de nevoiaşi, de copiii orfani şi de ursuleţii de pluş. Lipsă. Una blondă, cu poşete atât de multe şi de scumpe încât putea să-şi cumpere apartamente sau vile, dar nu şi-a luat pentru că avea şi din astea prea multe, o arde cu fericirea pe plaiurile patriei pozându-se alături de ciobănaşi virili. Sau poate doar fericiţi, nu ştiu. Găsi ea, de la înălţimea tocurilor de 15 cocoţate în cele mai luxoase penthouse-uri, fericirea lucrului mărunt, iubirea de Dumnezeu şi compasiunea amărâţilor de se bucurau acum câţiva ani de venirea unui camion de galoşi cu toc, via Dragonul Roşu, din motiv de campanie electorală.

Altul, cam din aceeaşi categorie, moare brusc de grija cuminţeniilor României care au wc-ul în curtea şcolii, hăt departe. Iar omul despre care vorbesc, acum câţiva ani, îşi construia în sediul firmei pe care cu onor o conducea o budă proprie şi personală, pentru că nu putea să se uşureze alături de angajaţii săi. Dintr-o dată, omul cu maşina modificată, una de 9 locuri în care plantase doar două fotolii (eu în locul lui aş fi încercat aceeaşi schemă dar într-un tractor cu două remorci), este foarte afectat de greutăţile poporului pe care le-a descoperit subit. Mie mi se pare că dacă îi dăm drumul uşor pe cracul pantalonului, miroase groaznic a ipocrizie.

Şi cel mai mult mă enervează ipocrizia asta a noilor pocăiţi ai României pentru că vine într-un moment de restrişte pentru ei, în perspectiva coliviei pe care au cunoscut-o doar pentru 30 de zile. Arest total nejustificat, pentru că nu ei ar fi pericolul social în orice ţară am trăi.

Dar apogeul, culmea, Everestul nemulţumirii mele, este atins atunci când văd câţi oameni apreciază astfel de baliverne urât mirositoare. Şi mă mai mir că o manea atât de frumoasă, Dani Mocanu – Am bani de mă enervează, are peste 7 milioane de vizualizări. 

Firea-i a dracu de Adminitraţie Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti

Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, instituţie în subordinea Primăriei Capitalei. Are un număr de 677 de angajaţi, Bă!!! 677 de angajaţi, vă daţi seama? Şi au 11 parcuri în administrare. Dacă ar ieşi ăştia în parc, ar reveni câte 61 de angajaţi în fiecare parc. Ar trebui să arate toate ca grădinile de la Schonbrunn. Dar are 37 de posturi de conducere. Treizecişişaptemazărfacăr de bossulici. Chiar şi aşa mai rămân 640.

Pe site la ei, http://www.alpa.ro/,  am găsit că s-ar ocupa printre altele şi de băile publice. Băi publice? A mai văzut cineva în capitală băi publice? Că ei au trecut una în tabel pe care o ştiu şi eu, Baia Mărgeanului, desfiinţată de vreo 20 de ani, şi pe al cărui loc fiinţează, da, un Mega Image. Dar ei au grijă de Baia Mărgeanului.

Cică ar mai avea în grijă aceşti 677 de angajaţi plătiţi de mine şi de tine, asta după ce mai rămâne după ce plătim salariile fabuloase de la Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, de care suntem foarte mândriiiii  (cu i fără număr) pentru performanţele deosebite de care ne doare în cur, şi de 5 WC-uri publice. În Drumul Taberei, Baba Novac, Piaţa Romană, Vasile Pârvan şi Spaiul Independenţei. Eu nu cred că mai există niciun WC public. Eu în afară de ăla din pasaj de la Universitate şi putiferele ecologice nu ştiu unde te-ai putea în Bucureşti.

Şi mai au grijă şi de baza sportivă din Bulevardul Basarabia 37-39, căzătura aia din spatele Institutului Naţional de Medicină Sportivă, pe care trebuie să plăteţi ca să poţi alerga, doar în anumite intervale orare. Mai exact atunci când se îngrămădesc 300 de oameni pe o pistă de 400 de metri şi respiri expriaţia celui din faţa ta. Acolo, pe Basarabia 37-39, funcţionează şi un bistro cu acelaşi nume, că nu-i aşa, de ce să nu mănâncă şi gura lor ceva.

Dar ceva funcţionează, Baza de Agrement Hipic Toboc, de a cărei existenţă habar nu aveam. Nu ştiu acum cât are grijă ALPAB cât voluntarii implicaţi în ocrotirea cailor fără stăpân, dar mi se pare o chestie mişto. Despre asta vorbesc - http://www.steaua-sperantei.ro/

Acum, serios vorbind, oamenii au atribuţiuni, cel puţin pe hârtie, să-şi pună şi în cap. Câte fac? Se vede dacă te uiţi când intri într-un parc sau dacă te taie vreo necesitate prin Bucureşti. Bă, eu înţeleg, aveţi treabă multă şi nu aveţi timp nici să aprindeţi cele 5998 de becuri de pe stâlpii clasici de iluminat din Parcul Tineretului, iar ceilalţi 7993 de stâlpi cu lumină provenită din energie verde, de la soare, pe care voi aţi tocat şdămilioane nu mai funcţionează. Dar eu vă doresc dăcât atât:

- să aveţi parte de lumină pe lumea ailaltă aşa cum am eu când alerg seara

- să vedeţi în viaţa asta cum văd eu folosindu-mă de lanterna chinezească a fiică-mi

- să vi se stingă lumânările de la căpătâi cum se sting singurele două becuri din parc când mă apropii eu de ele

- să aveţi parte de energie atât cât consumă becurile alea

Firea-ţ ai dreacu cu administrarea voastră. 

Cultura protestului la români şi chipul lui Jaba

Acum câţiva ani eram de-a dreptul revoltat în urma unei afirmaţii a istoricului cu scriitură tabloidă Lucian Boia. Spunea el că românii nu au cultura rezistenţei şi mi s-a părut nedrept faţă de o femeie simplă pe care am văzut-o cu mulţi ani în urmă la Memorialul Durerii, pe TVR, Elisabeta Rizea. Ce faci cu oameni ca Elisabeta Rizea, care nu încap în paginile cărţii “Cum s-a românizat România”? Un volum interesant de altfel, care ar putea fi considerat continuarea cu iz statistic a contestatei cărţi a lui Neagu Djuvara, “Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești”.

Şi acum cred la fel, Boia a greşit grav. Dintre toate metehnele poporului român, una care nu i se poate imputa este absenţa spiritului rezistenţei. Că au luptat în munţi, în cete mici, împotriva romanilor, (asta fără a aduce elogii nemăsurate tendinţelor dacologice actuale), că au luptat, tot în Carpaţi (poate cel mai consecvent aliat al nostru), împotriva otomanilor, că au menţinut spiritul speranţei viu prin emisiunile de la Europa Liberă în perioada comunistă, românii au demonstrat că au cultura rezistenţei.

Ceea ce a lipsit României de-a lungul istoriei a fost însă cultura protestului, a revoltei la nivel de masă, acea forţă capabilă să urnească ţara spre înainte. Asta probabil şi pentru că de la Thocomerius încoace, şi poate chiar şi înaintea lui, fără a generaliza la nivelul Ţărilor Române, nu am avut conducători capabili să mobilizeze mase mari de oameni spre progres, cu excepţia unuia – Carol I. Dar noi am fost reprezentaţi la nivel de rezistenţă de o mână de partizani, care nu au avut însă puterea de schimba ceva, amestecându-şi menirea cu a lui Don Quijote.

În epoca modernă (oare?) luptele partizanilor s-au mutat în munţii Facebook-ului, acolo de unde tăria aerului înălţimilor i-a ameţit pe unii, delirând - “Oprea e vinovat pentru moartea poliţistului Gigină”. Nu, nu. Nu Oprea este vinovat de moartea poliţistului şi asta o poate spune orice moticiclist normal la cap, care nu se suie pe două roţi pe timp de ploaie. Deşi aş fi vrut să descopăr argumentele acuzării într-un posibil proces în care Oprea ar fi acuzat de ucidere din culpă.

Oprea are o vină infinit mai mare, la care din păcate suntem toţi părtaşi. Oprea are vina de a fi condus o ţară în care poliţistul nu a putut să spună nu deschiderii coloanei oficiale, în cazul în care i s-a cerut aşa ceva. Iar absenţa culturii protestului, a revoltei la nivel de masă, din identitatea noastră naţională, aia care a făcut de-a lungul vremurilor să facă să dispară practic noţiunea de sindicat, de apărare a drepturilor cetăţenilor, de a spune ceea ce ţi se pare nedrept, de a accepta condiţii de lucru inumane, de a închide ochii la toate furturile şi îmbogăţirea celor care conduc România, l-a omorât pe poliţist. Aşa cum delăsarea noastră şi acceptarea paharnicului lui Miron Cozma drept conducător al nostru a stat la baza morţii multor tineri, copii, bătrâni. Iar pericolul pândeşte în continuare. Pentru că un cutremur ca ăla din Italia de acum ceva timp ar produce probabil în România înzecit mai multe victime. Iar problema lui Oprea ar fi uitată imediat, deşi abia atunci ar avea o vină reală. Sau poate pentru că “în cazul unei forţe majore, jumătate dintre copiii noştri, dacă ar fi obligaţi să alerge un kilometru, ar muri în urma unui atac de cord”, aşa cum am auzit ieri vorbindu-se la o dezbatere referitoare la dezvoltarea sportului.

Noi toţi, ca neam, suntem vinovaţi de moartea poliţistului şi a sutelor de oameni care mor în accidente rutiere cauzate de absenţa unor drumuri practicabile, pe care îi igorăm pentru că ni s-a inoculat la nivel inconştient noţiunea de “victime colaterale”. Noi suntem vinovaţi că ne-am uitat degeaba la Memorialul Durerii, că n-am învăţat nimic de la Elisabeta Rizea, că nu le vorbim copiilor despre eroii noştri, puţini câţi sunt, că ne e ruşine să mai folosim cuvântul “patriotism”, vulgarizat la maximum de cei pe care-i acceptăm drept conducătorii noştri. Şi asta pentru că poporul român nu are cultura protestului, a revoltei la nivel de masă. Iar cei care puteau fi un exemplu, suporterii, nu mai există.

Dacă noi toţi am putea să ne privim într-o oglindă gigantică am vedea, hîdă, figura lui Jaba the Hutt. 

Morţii nu poartă vişiniu

Mulţi cred că sunt dinamovist pentru că mă ocup de echipa asta cam de multicel ca ziarist. „Cum adică, mă, ai tăi? Păi tu nu eşti cu Dinamo?”, aud din când în când, pentru că de cele mai multe ori prefer să sufăr în tăcere. Mă, eu în principiu aş putea fi cu orcine, mă rog, mai puţin oricine, dar la noi, la rapidişti, nu e chestiune de alegere, ci de moştenire. Adică preluăm echipa de la taţii noştri. Ţin minte că, mic fiind, prin Rahova, de pe undeva de unde se vedea cimitirul Ghencea, în bloc eram doar vreo trei rapidişti, eu frate-meu şi Edi de la 8. Că şi la el, taică-său, tot ca tata. Restul, na, scuzabil, era a doua jumătate a anilor ’80. În vremurile alea, vorba lui Boanchiş, nici măcar poeţii nu mai aveau nume, se chemau la grămadă optzecişti.

Da, deci noi nu prea avem de ales, stai că ţin cu ăia că joacă finala cu Milan, stai că nu ştiu cum. Nu, aşa te-ai născut. Tata ne-a dus prima dată pe Republicii, parcă, nu cred că era Giuleşti, nu mai ţin minte, că eram cam mici, vreo 4 ani. Ştiu că erau gradene de lemn şi că se umplea terenul cu hârtii albe aruncate fix înainte de a începe meciul. Era startul carnavalului. Strângeau fotbaliştii 10 minute benzile de hârtie aruncate din tribună. Mai târziu, aveam să arunc şi eu role dn astea de hârtie care până p teren formau comete cu cozi lungi, de la casa de marcat de la Gostat-ul la care lucra mama, pe care le tăiam pe jumătate ca să-şi dubleze numărul. De ce carnaval? Păi să-ţi zic cum vorbea nea Goghe, un stelist bătrân despre Rapid, atunci când nu ne tachina că avem mai puţine puncte în clasament decât o gărăgăriţă pe spate. Dorino, îi zicea el mamei, sunt daţi dracu mă rapidiştii ăştia, mă mai iau io cu copii, da’ ştii cum sunt? De la începutul meciului şi până la final ei sar în sus şi strigă şi cântă, Dorino! Mda, nea Goghe, stelistul, cu urechile tocite pentru că fusese luptător în tinereţe.

Ce mai ţin minte, galeria de la a II-a cu Mincea în centru, sufletul galeriei de fapt, că la noi scanda tot stadionul, mai puţin peluza lipsă, tabela aia care de multe ori arăta ceea nu voiam să vedem, ţigăncile care vindeau seminţe când le lăsau miliţienii pntru că uneori le vânau prin tribune, nervii ălora mari cu înjurături de Giuleşti la final de meci, faptul că te pupai şi strângeai în braţe oameni pe care nu-i văzusei poate niciodată când Rapidul dădea gol şi sirenele trenurilor. Cine zice că un tren nu are viaţă şi e doar un morman de fiare greşeşte sau nu e rapidist. Păi trenurile, pe care uneori le vedeam în absenţa peluzei, vorbesc. Când Rapidul conducea sau câştigase deja, trenurile se bucurau şi ele, sunetul sirenelor era vesel, cristalin parcă şi încerca să imite tobele. Da, nelipsitele tobe din Giuleşti. Când Rapidul era condus sirena spunea foarte clar că fotbaliştii trebuie să se deştepte, să mişte dracu’ mingea că mâncăm bătaie. Iar dacă meciul era terminat şi mâncasem bătaie sunetul trenurilor era un vaiet lung şi sinistru. M-am gândit şi că ar fi putut fi o ceartă pentru cei care jurau să nu mai sufere pentru Rapid, dar la meciul următor reveneau toţi. 

Am fost şi cu unchiu-meu pe Ghencea, la marile lor meciuri din Europa, mai târziu, crescusem ceva. Bă, nu zic, ştiau fotbal ăia, era o maşinărie de pase, dar în peluze o tristeţe de parcă era un final de meci pe Giuleşti în care Rapidu’ mâncase bătaie. Juma’ de peluză, uneori de tribună, ocupată cu militari sau “concentraţi”, cum li se zicea celor în rezervă reactivaţi, cetăţeni paşnici, iar galeria se bucura de parcă era formată din domnişoare de pension. Cea mai dură strigare era aia cu “Uite-acuş, uite-acuş, vă dă două Lăcătuş”. Motivaţională maxim. Lui Boloni îi strigau “Doctore, doctore, unde eşti tu doctore?”. Şi când mai şi simţeai că e echipa ălora de-ţi dădeau 5 minute de desene animate, doar sâmbăta, la rubrica Vioricăi Bucur, în restul timpului aşteptând să dea două Lăcătuş, îţi venea să iubeşti echipa aia de numa-numa.

Mă rog, dar nici despre ăia nu voiam să vorbesc, că sunt mai vai de viaţa lor ca noi, nici pomana Rapidului s-o fac. Mă gândeam doar aşa, fiică-mea e mare deja, am apucat să o duc pe Giuleşti, cu tot cu oaia Finky (da, doarme zi de zi cu un pluş oaie pe numele amintit inventat), deci ştie că noi suntem rapidişti. Dar rapidiştii care au copii mai mici ce fac mai târziu? Dacă aş avea un băiat şi nu aş avea cum să-i arăt ce înseamnă Rapidul i-aş repeta zilnic că morţii nu poartă vişiniu. Sigur, sigur, într-o zi ar înţelege.

Toţi în galben

M-am săturat să mi se spună ce trebuie să mănânc, cât să beau (e bine totuşi că nu se face şi precizarea lichidului), cum să gândesc, să votez, cum să trăiesc. Dar mi-e imposibil să înghit sfaturile de iubire necondiţionată pentru echipa naţională. Nu vreau şi nu pot să fiu nici 12, nici 13. Pentru că nu găsesc motive.

Gândul bun mă îndeamnă să nu fiu negativist, apartenţa la grup fiind de-a lungul istoriei soclul civilizaţiei umane, specia evoluând tocmai datorită acestei capacităţi de a ne grupa, de a ne aduna, de a descoperi, de a construi, de a inventa. Împreună. Istoria e adevărată dar tocmai pentru că nu e trăită la prezent poartă acest nume iar eu am sentimentul de mulţi ani că niciunul dintre românii mei nu merită să fie predat în şcoală. Trăiesc însă aici şi voi muri aici, sper doar că nu cu ciuda că nu găsesc un grup alături de care să fiu “mândru”.

Nu pot să aparţin unui grup de susţinători ai echipei României care îşi descoperă latura naţionalistă cu precădere la meciurile cu Ungaria şi să strig cât mă ţin bojocii că mă sui pe mamele lor. Nu vreau să am nimic de-a face cu femeile alea. În plus, strigarea „Pe ei, pe ei, pe mama lor” mi se pare total nedreaptă – vrei să „o dai”, cum spun „băeţii”, cu adversarul, păi „dă-o parte în parte”! Ne legăm de mame? Nu pot să ţin cu echipa naţională alături de majoritatea “suporterilor” care părăsesc stadionul în minutul 70, la scorul de 0-0, sau de ăia care vor uita mâine cât de mândri au fost azi.

Nu vreau să fiu în aceeaşi galerie cu părintele colegului de clasă al plodului meu, care îşi parchează maşina cât trei şifoniere în faţa porţilor şcolii cu naturaleţea bovinelor ce opresc bolizii pe avarii pentru a-şi cumpăra ţigări. Vreau să găsesc exemple vii bune de urmat, pe care să le dau copilului, nu vreau să găsesc scuze penibile la întrebarea “Tati, tu de ce nu te duci la vot?” Aş vrea să-i pot spune de ce preşedintele ales pe Facebook face o vizită de 15 zile în Cipru şi nenumărate la Miami, dar nu se duce o zi la Paris să-şi facă selfie cu alegătorii care formau coadă anul trecut la secţiile de votare şi să reprezinte România la, probabil, cel mai important moment de imagine al anului.

Vreau să simt emoţia tribunelor de la finala Cupei României, când dinamoviştii s-au strâns mai mulţi doar pentru că a murit Ekeng. Vreau suporteri ca ăia de la ASU Politehnica Timişoara, nu să umplem Arena Naţională când Steaua joacă în Champions League. Vreau statornicie în susţinere. Nu vreau să ţin cu echipa la care joacă Torje, ăla care cânta acu’ câţiva ani “Steaua e numai una” şi care acu’ vrea să fiu eu 13. Vreau ca FRF să nu mai folosească sintagma “echipa noastră naţională”.

Vreau să fac măcar un pas şi să nu dau cu nasul de tricoul galben vândut de supermarketuri, toate, absolut toate, cu capital străin. Pentru că nu vreau să mă înveţe nimeni ce e patriotismul, în niciun caz comercianţii de bere şi vânzătorii de chiloţi. Şi dacă tot vrei să-mi vinzi chiloţi galbeni, măcar vopseşte-i cu maro în spate, ca să ne prezentăm cu o ţinută reprezentativă la marele bal ce începe astăzi. E fotbal, nu patriotism.