Thursday, December 09, 2010

Gama controverselor e strâmtă

descopăr cu surprindere că mai sunt oameni intrigaţi de ceea ce se întâmplă în ţară. şi mă refer la shmeny. pune pasiune, se revoltă.eu sunt resemnat. cum nu cred că e va mai găsi unul precum carol I să-şi lase el avuţiile prin alte părţi şi să vină cu căruţa să ne scoată din noroi, sunt resemnat. asta e. asist ca la un spectacol la tot.
în aceeaşi zi, total întamplător, gândul meu bun mă duce pe net să citesc un text. acu' o să ziceţi că mă dau eu deştept sau că-mi place să mă dau. cu riscul ăsta copiez aici textul apărut în (da, mă dau şi eu deştept) Dilema Veche, la 1 septembrie 2006, sub semnătura lui Ion Vianu:

Cea mai frumoasă ţară

Am crezut, foarte multă vreme, că România e cea mai frumoasă ţară. Şi cînd trăiam aici, şi mai apoi, cînd am ajuns în exil. Chiar aşa era - frumoasă. Mă întorc în locuri pe care le iubeam, sînt dezamăgit. Prea multe rîpi, prundişuri imense, coaste de munte golaşe, gunoaie (care se autoaprind). Nostalgia mea pentru România copilăriei a rămas neatinsă. S-a schimbat însă natura românească. La fiecare ploaie se mai surpă un drum, mai dispare un sat. Ţara o ia la vale. În peisaj, peste tot, fabrici închise te privesc chiorîş, cu ochii întunecaţi ai ferestrelor sparte. În Bucureşti sînt prea multe maidane, de te plimbi te latră cîinii, nu totdeauna din curţi. Oraşele sînt cam părăginite. Casele vechi încep să fie restaurate; cele noi - vorba unui arhitect: la o mie găseşti şi una frumoasă. Am trăit cu convingerea că nu numai veşnicia, şi bunul-gust s-a născut la sat. Nu m-am înşelat, dacă merg la Muzeul Ţăranului sau al Satului, am dovada. Dar nu ştiu cum se face că s-a pierdut simţul estetic, mai ales în oraşe. Ce e nou e strident, materialele sînt de doi bani, formele - pocite, există un fel de oroare de simetrie. Domină linii oblice, surplombe borţoase. Casele sînt prea mari, cu turnuleţe (nu de palatele rome vorbesc!). Parcă singura preocupare a celor ce clădesc e să-ţi dea în cap cu bogăţia lor. Totuşi vin şi ei de la ţară. Sînt prima, a doua generaţie, la ei acasă au văzut un pic de potriveală între lucruri. O tindă, o prispă. O anumită măsură. Unde e gustul? - A dispărut, sămînţa lui e de negăsit. În fine, greu de găsit. Mă plimb, şi cam asta constat. Mai sînt oaze de frumuseţe, cîte un parc, o mănăstire. Un muzeu. Rare sînt astea! Oaze.
Nu ştiu cum mi-a venit termenul ăsta, de undeva din inconştient: postceauşismul multilateral dezvoltat. O angoasă, fără Europa nu putem, cu ea n-o să mai avem dreptul la mito... în fine.
Vrem în Europa cum voia Ionel Brătianu Ardealul fără ardeleni.
Toată lumea e anticomunistă. Bun. Dar nu regăsesc politeţea omului occidental, gustul pentru pluralitate. Gama controverselor e strîmtă. Uneori, mi se pare că trăim o situaţie paradoxală, chiar fantastică: ceauşismul anticeauşist. Apar cărţi. Există poeţi, romancieri. Se publică ediţii complete (Freud, Jung, Biblia septuaginta). Dar, în genere, ducem lipsă de proiecte mari. O să avem o reţea de autostrăzi, în secolul următor. Emigraţia: e un drept, un cîştig adevărat că poţi să pleci fără să "fugi", fără să te rupi definitiv, îţi laşi o şansă.
Cîţi or să revină?
Bărbaţii: au maşini 4x4. S-a schimbat tipul omenesc. Nişte tipi cu feţe rotunde, cefe groase. Burtoşi, la treizeci de ani. Trăire bizară, deunăzi, într-un magazin: erau doi cumpărători, plus doi vînzători. Semănau între ei ca picăturile de apă. Eu pe ăştia nu-i ştiam. Totuşi nu cred că sînt extratereştri. Femeile sînt bine. Parcă s-a refugiat în ele o anumită demnitate, vorbesc cu un fel de calm, sînt subţiri, puţin triste, puţin cercănate. Mă prind că visez la o lume de femei.

da, se pare că în dilemele astea deştepte nu scriu numai lingăi. mi-a plăcut să descopăr asta. ce înseamnă să ai prejudecăţi...

1 comment:

Anonymous said...

... cred ca orice roman se regaseste in textul asta. multumesc!