Monday, September 29, 2008

vin nestat din fiert cu nuci verzi

Culesul viei este una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le poate trăi omul.
Cu timpul, toate se schimbă, în afară de floarea viei şi de glasul vinului.
Uite, afară plouă ca atunci când l-am cunoscut pe Bacovia. Dar asta nu e metaforă, e realitate.
Am scris despre fotbal vreme de 40 de ani. Când am împlinit 70, i-am spus bunului meu prieten Radu Cosaşu: Gata, consider indecent ca la vârsta asta să mă mai amestec în viforul şi gălăgia stadioanelor.
fotbalul - Se numeşte "marea lăcomie de a avea grămezi de bani".
Te laşi înşelat de cântecul sirenelor care sunt prietenii. Abia când încep să te bârfească pe la colţuri, abia atunci trebuie luaţi în serios!
Când ajungi la vârsta mea nu mai crezi în laude, decât dacă sunt cumplit de parşive.
Trebuie să înveţi să nu-i duşmăneşti pe cei care te înjură chiar şi pe nedrept.
Pe vremea mea era la mare preţ litera de plumb, ce frumos miroseau şpalţii! La fel de frumos ca vinul. Îmi plantau în simţuri aceeaşi beţie.
Bucureştiul era pe atunci un oraş încântător: cârciumi cu grădini mari şi maşini una la o oră. Mergeam doar cu trăsura şi tramvaiul. Odată cu greu a găsit Nichita un taxi din cele şase câte erau pe piaţă, ca să mergem la Ploieşti să mâncăm o ciorbă de burtă.
Zaharia Stancu a fost unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi care au trăit în Bucureşti şi totodată ultimul mare boier luminat. Năucea şi fetele, şi bătrânele. Şchiopăta abia perceptibil de piciorul stâng. Iar eu, când mă potriveam lângă el, rămâneam dinadins ceva mai în urmă şi mă miram: "Iar semănaţi fasole pe bulevard, domnule Stancu?!". Meritam să fiu cârpit peste bot, dar Zaharia Stancu mă ierta de fiecare dată, spunându-mi: "Lasă, lasă, o să-mbătrâneşti şi-ai să dai şi tu peste proşti care se cred plini de haz". I-a fost gura aurită. Am dat peste ei, dar, Dumnezeule!, pe vremea aia nu erau atât de mulţi şi nu lucrau toţi în presă.
Se duce ora de începere, trec zece, cincisprezece – douăzeci de minute, Stancu crăpa. După aproape o oră, apare Ceauşescu. Şi-a dat seama de tensiune. Stancu începea să tremure când se enerva, îşi muşca buza şi avea un gest: îşi rupea cămaşa. Îmi zic: acum îşi rupe cămaşa şi pe unde scoatem noi mâneca? Toată tensiunea a explodat însă în altceva: Ceauşescu îi întinde mâna: – Ce faci, Zahario? La care Stancu, fierbând: Dar tu cum te simţi, Nicule? Noi, în clipa aia, ne-am zis toţi în gând: Hait, ne-a luat gaia! Stancu s-a liniştit şi s-a aşezat pe scaun.
Mi-e dor de trecutul autentic pentru că observ, pe măsură ce înaintez în vârstă, că presa îl face tot mai imprevizibil.

Mirosul vinului şi deopotrivă al şpalţilor proaspăt aduşi din tipografie. Apoi mirosul fabulos al Crăciunului, cu pomana porcului. Îmi miroase ameţitor a Vinerea Mare, a trecerea pe sub Domnul Iisus Hristos când mă ducea bunica de mână la biserică. Şi tot mai pronunţat a iubiri pierdute.
Să vă spun ceva: de fiecare dată când îl întâlneam pe Brucan, îl înjuram: Nea Tache, eşti un imbecil! Asta pentru că zisese că normalizarea României se va întinde pe 20 de ani. Dumnezeu să-l ierte, îl înjuram degeaba. Ne vor trebui de patru ori douăzeci de ani ca să ne venim în fire.
Cine conduce România? Întâmplarea, de cele mai multe ori.
Speranţa nu se situează între lucrurile alu ne coa se, e cel mai ferm dintre sentimentele omului. Speranţa se înrudeşte cu lujerul Maicii Domnului pentru că de foarte multe ori dă în spic!

No comments: