Şi lacrimi tâmpite mi-au curs, pe obraz. Nu ştiu de ce,
pentru că nimic special nu făcea. Gătea. Pentru vii, la nunţi, şi pentru morţi,
la pomeni. Nimic special, cum spuneam. În plus, n-avea dinţi. Doi de jos şi unul de sus îi
lipseau. Dar ea gâtea şi râdea. Ciorbă, sau zeamă cum îi zicea, cu raci. Adică
ardei roşii uscaţi, umpluţi cu rântaş. Şi se bucura aşa cum de mult nu am mai
văzut pe altcineva. Şi degete strâmbe de la munca la câmp avea şi glume
deocheate spunea, încât poate altcineva obscenă ar fi putut-o considera. Nu
ştiu de ce papucii de gumă din China şi baticu’ 'nflorat mă atrăgeau ca şi cum
viaţa însăşi în asta ar consta. Stupid, nimic important, dar întru totul vital. Cu
degete strâmbe frământate aproape de piept, apoi un joc drăcesc cu sticla plină pe
cap. Mai târziu, chiuieli nebune cum de mult nu am auzit la babe sătule de
greu. Şi toată un zâmbet de crezi că eşti beat, ori nu ştii ce-i viaţa, şi este
păcat. Simplă la vorbă ca un popă la sat, rostea apăsat ca şi cum tot adevărul
doar din gura ei ar fi putut fi aflat. Lucruri banale, nimic important, cum spuneam, din
viaţă adunate, ca într-un sac. Ca prostul stau încă şi mă întreb, ce dracu m-a
hipnotizat la baba cu mâinile crengi şi basmaua 'nflorată pe cap.
