Suntem un popor
de credincioşi, e clar, nu avem nevoie de filmuleţe cu femei posedate duse pe
braţe de organe să pupe moaştele pentru a-şi reveni. Ne uităm pe statistici şi
vedem clar că două treimi dintre noi considerăm că un politician care nu crede
în Dumnezeu nu e bun de ales. Cum ar mai fi câştigat vreodată Emil
Constantinescu preşedinţia în faţa lui Ion Iliescu, dacă nu ar fi pus la final
de campanie electorală celebra întrebare „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”.
Iar nepocăitul s-a codit.
Doar 3,5 la sută
dintre noi nu cred în existenţa lui Dumnezeu (oare eu cred dacă-L scriu cu
majusculă?), dar în acelaşi timp, 33 la sută neagă fiinţa fratelui celui rău,
dacă e să gândim în stil bogumilesc. Adică există un procentaj de 30 la sută dintre
noi care crede că Dumnezeu există, dar Diavolul nu? (ar fi trebuit să scriu
diavol cu minusculă?) Păi ce credincioşi sunt aştia? Că te învaţă de existenţa necuratului
din primele zile de religie predată în şcoală.
Mă rog, ideea
clară e că suntem un popor credincios şi de asta ne puteam da seama mai simplu
după numărul bisericilor sau dacă mergem cu autobuzul trei staţii din care riscăm
să coborâm fără vreun ochi, scos de sfânta treime a zilelor noastre- închinăciunile colegilor,
frânele şoferului şi gropile noastre ale tuturor. Amin.
Noi credem
întotdeauna, şi dacă nu e vizibil e din cauza necredinţei noastre, în existenţa
unei făpturi, nu neapărat cerească, poate fi şi dintre noi, care va veni odată
pe un cal alb şi ne va scoate la mezat. Noi am ajuns la stadiul la care erau
iudeii, şi sunt, aşteptându-l pe Mesia. Dar în viziunea noastră, aproape
colectivă, acest Mesia care ar avea rolul să îndeplinească o minune mai
omenească, şi anume să ne scoată din rahat, învăţându-ne lucruri simple şi
foarte creştine, pentru că noi ar trebui mai degrabă să ne aplecăm către latura
educativă a religiei noastre şi mai puţin către racla cu moaşte, este fiecare
ales sau numit în fruntea ţării.
Până mai acum
ceva ani ne-am închinat la privirea piezişă şi plină de înţelepciune a unui
marinar netot şi i-am pupat chelia până am patinat pe propria noastră salivă.
Apoi l-am umplut de salivă, ceea ce ar fi trebuit de la început.
Mai târziu ne-am
închinat la „domn străin”, rămaşi undeva cu mintea la sfârşitul secolului XIX
când Carol străbătea pentru prima dată noroaiele noastre. Şi ţara a fost luată
înapoi, dar parcă e pe cale să-l dezeificăm şi pe singurul profesor din România
capabil să-şi achiziţioneze 6 case din salariul de dascăl. Scuze, două salarii
de dascăl.
Iar de ceva vreme
ne-am transformat, ca naţie vorbesc, în moaşa celei mai noi icoane la care să
ne închinăm, Dacian Cioloş. Un tehnocrat, care conduce un Guvern spre deloc tehnocrat,
doar dacă iau în considerare un singur nume, Vasile Dâncu, care, atenţie la ce
zice Oracolul cronicăresc, se va transforma cândva în Gabriel Oprea II. Cioloş,
un „salvatore della patria” care la aproape un an de guvernare nu a lăsat
impresia că ar putea depăşi condiţia de „politician” atât de hulită de el, ca
şi de admiratorii săi. Şi asta dacă luăm în considerare doar campania furibundă
pe care a început-o tocmai în preajma alegerilor.
Vedem prea repede
şi oriunde icoane şi sfinţi la care ne grăbim să ne-nchinăm şi prea târziu să
le scuipăm şi teamă mi-e că transforma-ne-vom dintr-o gloată de moaşe într-o
raclă cu moaşte.
Îmi pare că
suntem un popor credincios, dar lipsit de spirit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu