Mulţi cred că sunt dinamovist pentru că mă ocup de echipa
asta cam de multicel ca ziarist. „Cum adică, mă, ai tăi? Păi tu nu eşti cu
Dinamo?”, aud din când în când, pentru că de cele mai multe ori prefer să sufăr
în tăcere. Mă, eu în principiu aş putea fi cu orcine, mă rog, mai puţin
oricine, dar la noi, la rapidişti, nu e chestiune de alegere, ci de moştenire.
Adică preluăm echipa de la taţii noştri. Ţin minte că, mic fiind, prin Rahova,
de pe undeva de unde se vedea cimitirul Ghencea, în bloc eram doar vreo trei
rapidişti, eu frate-meu şi Edi de la 8. Că şi la el, taică-său, tot ca tata.
Restul, na, scuzabil, era a doua jumătate a anilor ’80. În vremurile alea, vorba lui Boanchiş, nici
măcar poeţii nu mai aveau nume, se chemau la grămadă optzecişti.
Da, deci
noi nu prea avem de ales, stai că ţin cu ăia că joacă finala cu Milan, stai că
nu ştiu cum. Nu, aşa te-ai născut. Tata ne-a dus prima dată pe Republicii,
parcă, nu cred că era Giuleşti, nu mai ţin minte, că eram cam mici, vreo 4 ani.
Ştiu că erau gradene de lemn şi că se umplea terenul cu hârtii albe aruncate
fix înainte de a începe meciul. Era startul carnavalului. Strângeau fotbaliştii
10 minute benzile de hârtie aruncate din tribună. Mai târziu, aveam să arunc şi
eu role dn astea de hârtie care până p teren formau comete cu cozi lungi, de la
casa de marcat de la Gostat-ul la care lucra mama, pe care le tăiam pe jumătate
ca să-şi dubleze numărul. De ce carnaval? Păi să-ţi zic cum vorbea nea Goghe,
un stelist bătrân despre Rapid, atunci când nu ne tachina că avem mai puţine
puncte în clasament decât o gărăgăriţă pe spate. Dorino, îi zicea el mamei, sunt
daţi dracu mă rapidiştii ăştia, mă mai iau io cu copii, da’ ştii cum sunt? De
la începutul meciului şi până la final ei sar în sus şi strigă şi cântă,
Dorino! Mda, nea Goghe, stelistul, cu urechile tocite pentru că fusese luptător
în tinereţe.
Ce mai ţin
minte, galeria de la a II-a cu Mincea în centru, sufletul galeriei de fapt, că
la noi scanda tot stadionul, mai puţin peluza lipsă, tabela aia care de multe
ori arăta ceea nu voiam să vedem, ţigăncile care vindeau seminţe când le lăsau
miliţienii pntru că uneori le vânau prin tribune, nervii ălora mari cu înjurături
de Giuleşti la final de meci, faptul că te pupai şi strângeai în braţe oameni
pe care nu-i văzusei poate niciodată când Rapidul dădea gol şi sirenele
trenurilor. Cine zice că un tren nu are viaţă şi e doar un morman de fiare
greşeşte sau nu e rapidist. Păi trenurile, pe care uneori le vedeam în absenţa
peluzei, vorbesc. Când Rapidul conducea sau câştigase deja, trenurile se
bucurau şi ele, sunetul sirenelor era vesel, cristalin parcă şi încerca să
imite tobele. Da, nelipsitele tobe din Giuleşti. Când Rapidul era condus sirena
spunea foarte clar că fotbaliştii trebuie să se deştepte, să mişte dracu’
mingea că mâncăm bătaie. Iar dacă meciul era terminat şi mâncasem bătaie sunetul
trenurilor era un vaiet lung şi sinistru. M-am gândit şi că ar fi putut fi o
ceartă pentru cei care jurau să nu mai sufere pentru Rapid, dar la meciul
următor reveneau toţi.
Am fost
şi cu unchiu-meu pe Ghencea, la marile lor meciuri din Europa, mai târziu,
crescusem ceva. Bă, nu zic, ştiau fotbal ăia, era o maşinărie de pase, dar în
peluze o tristeţe de parcă era un final de meci pe Giuleşti în care Rapidu’
mâncase bătaie. Juma’ de peluză, uneori de tribună, ocupată cu militari sau “concentraţi”,
cum li se zicea celor în rezervă reactivaţi, cetăţeni paşnici, iar galeria se bucura de
parcă era formată din domnişoare de pension. Cea mai dură strigare era aia cu “Uite-acuş,
uite-acuş, vă dă două Lăcătuş”. Motivaţională maxim. Lui Boloni îi strigau “Doctore,
doctore, unde eşti tu doctore?”. Şi când mai şi simţeai că e echipa ălora de-ţi
dădeau 5 minute de desene animate, doar sâmbăta, la rubrica Vioricăi Bucur, în
restul timpului aşteptând să dea două Lăcătuş, îţi venea să iubeşti echipa aia
de numa-numa.
Mă rog, dar
nici despre ăia nu voiam să vorbesc, că sunt mai vai de viaţa lor ca noi, nici
pomana Rapidului s-o fac. Mă gândeam doar aşa, fiică-mea e mare deja, am apucat
să o duc pe Giuleşti, cu tot cu oaia Finky (da, doarme zi de zi cu un pluş oaie
pe numele amintit inventat), deci ştie că noi suntem rapidişti. Dar rapidiştii care
au copii mai mici ce fac mai târziu? Dacă aş avea un băiat şi nu aş avea cum
să-i arăt ce înseamnă Rapidul i-aş repeta zilnic că morţii nu poartă vişiniu. Sigur,
sigur, într-o zi ar înţelege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu