Morţii nu poartă vişiniu

Mulţi cred că sunt dinamovist pentru că mă ocup de echipa asta cam de multicel ca ziarist. „Cum adică, mă, ai tăi? Păi tu nu eşti cu Dinamo?”, aud din când în când, pentru că de cele mai multe ori prefer să sufăr în tăcere. Mă, eu în principiu aş putea fi cu orcine, mă rog, mai puţin oricine, dar la noi, la rapidişti, nu e chestiune de alegere, ci de moştenire. Adică preluăm echipa de la taţii noştri. Ţin minte că, mic fiind, prin Rahova, de pe undeva de unde se vedea cimitirul Ghencea, în bloc eram doar vreo trei rapidişti, eu frate-meu şi Edi de la 8. Că şi la el, taică-său, tot ca tata. Restul, na, scuzabil, era a doua jumătate a anilor ’80. În vremurile alea, vorba lui Boanchiş, nici măcar poeţii nu mai aveau nume, se chemau la grămadă optzecişti.

Da, deci noi nu prea avem de ales, stai că ţin cu ăia că joacă finala cu Milan, stai că nu ştiu cum. Nu, aşa te-ai născut. Tata ne-a dus prima dată pe Republicii, parcă, nu cred că era Giuleşti, nu mai ţin minte, că eram cam mici, vreo 4 ani. Ştiu că erau gradene de lemn şi că se umplea terenul cu hârtii albe aruncate fix înainte de a începe meciul. Era startul carnavalului. Strângeau fotbaliştii 10 minute benzile de hârtie aruncate din tribună. Mai târziu, aveam să arunc şi eu role dn astea de hârtie care până p teren formau comete cu cozi lungi, de la casa de marcat de la Gostat-ul la care lucra mama, pe care le tăiam pe jumătate ca să-şi dubleze numărul. De ce carnaval? Păi să-ţi zic cum vorbea nea Goghe, un stelist bătrân despre Rapid, atunci când nu ne tachina că avem mai puţine puncte în clasament decât o gărăgăriţă pe spate. Dorino, îi zicea el mamei, sunt daţi dracu mă rapidiştii ăştia, mă mai iau io cu copii, da’ ştii cum sunt? De la începutul meciului şi până la final ei sar în sus şi strigă şi cântă, Dorino! Mda, nea Goghe, stelistul, cu urechile tocite pentru că fusese luptător în tinereţe.

Ce mai ţin minte, galeria de la a II-a cu Mincea în centru, sufletul galeriei de fapt, că la noi scanda tot stadionul, mai puţin peluza lipsă, tabela aia care de multe ori arăta ceea nu voiam să vedem, ţigăncile care vindeau seminţe când le lăsau miliţienii pntru că uneori le vânau prin tribune, nervii ălora mari cu înjurături de Giuleşti la final de meci, faptul că te pupai şi strângeai în braţe oameni pe care nu-i văzusei poate niciodată când Rapidul dădea gol şi sirenele trenurilor. Cine zice că un tren nu are viaţă şi e doar un morman de fiare greşeşte sau nu e rapidist. Păi trenurile, pe care uneori le vedeam în absenţa peluzei, vorbesc. Când Rapidul conducea sau câştigase deja, trenurile se bucurau şi ele, sunetul sirenelor era vesel, cristalin parcă şi încerca să imite tobele. Da, nelipsitele tobe din Giuleşti. Când Rapidul era condus sirena spunea foarte clar că fotbaliştii trebuie să se deştepte, să mişte dracu’ mingea că mâncăm bătaie. Iar dacă meciul era terminat şi mâncasem bătaie sunetul trenurilor era un vaiet lung şi sinistru. M-am gândit şi că ar fi putut fi o ceartă pentru cei care jurau să nu mai sufere pentru Rapid, dar la meciul următor reveneau toţi. 

Am fost şi cu unchiu-meu pe Ghencea, la marile lor meciuri din Europa, mai târziu, crescusem ceva. Bă, nu zic, ştiau fotbal ăia, era o maşinărie de pase, dar în peluze o tristeţe de parcă era un final de meci pe Giuleşti în care Rapidu’ mâncase bătaie. Juma’ de peluză, uneori de tribună, ocupată cu militari sau “concentraţi”, cum li se zicea celor în rezervă reactivaţi, cetăţeni paşnici, iar galeria se bucura de parcă era formată din domnişoare de pension. Cea mai dură strigare era aia cu “Uite-acuş, uite-acuş, vă dă două Lăcătuş”. Motivaţională maxim. Lui Boloni îi strigau “Doctore, doctore, unde eşti tu doctore?”. Şi când mai şi simţeai că e echipa ălora de-ţi dădeau 5 minute de desene animate, doar sâmbăta, la rubrica Vioricăi Bucur, în restul timpului aşteptând să dea două Lăcătuş, îţi venea să iubeşti echipa aia de numa-numa.

Mă rog, dar nici despre ăia nu voiam să vorbesc, că sunt mai vai de viaţa lor ca noi, nici pomana Rapidului s-o fac. Mă gândeam doar aşa, fiică-mea e mare deja, am apucat să o duc pe Giuleşti, cu tot cu oaia Finky (da, doarme zi de zi cu un pluş oaie pe numele amintit inventat), deci ştie că noi suntem rapidişti. Dar rapidiştii care au copii mai mici ce fac mai târziu? Dacă aş avea un băiat şi nu aş avea cum să-i arăt ce înseamnă Rapidul i-aş repeta zilnic că morţii nu poartă vişiniu. Sigur, sigur, într-o zi ar înţelege.