M-am săturat să mi se spună ce trebuie să mănânc, cât să
beau (e bine totuşi că nu se face şi precizarea lichidului), cum să gândesc, să
votez, cum să trăiesc. Dar mi-e imposibil să înghit sfaturile de iubire
necondiţionată pentru echipa naţională. Nu vreau şi nu pot să fiu nici 12, nici
13. Pentru că nu găsesc motive.
Gândul bun mă îndeamnă să nu fiu negativist, apartenţa la
grup fiind de-a lungul istoriei soclul civilizaţiei umane, specia evoluând
tocmai datorită acestei capacităţi de a ne grupa, de a ne aduna, de a
descoperi, de a construi, de a inventa. Împreună. Istoria e adevărată dar
tocmai pentru că nu e trăită la prezent poartă acest nume iar eu am sentimentul
de mulţi ani că niciunul dintre românii mei nu merită să fie predat în şcoală. Trăiesc
însă aici şi voi muri aici, sper doar că nu cu ciuda că nu găsesc un grup alături
de care să fiu “mândru”.
Nu pot să aparţin unui grup de susţinători ai echipei
României care îşi descoperă latura naţionalistă cu precădere la meciurile cu
Ungaria şi să strig cât mă ţin bojocii că mă sui pe mamele lor. Nu vreau să am
nimic de-a face cu femeile alea. În plus, strigarea „Pe ei, pe ei, pe mama lor”
mi se pare total nedreaptă – vrei să „o dai”, cum spun „băeţii”, cu adversarul,
păi „dă-o parte în parte”! Ne legăm de mame? Nu pot să ţin cu echipa naţională
alături de majoritatea “suporterilor” care părăsesc stadionul în minutul 70, la
scorul de 0-0, sau de ăia care vor uita mâine cât de mândri au fost azi.
Nu vreau să fiu în aceeaşi galerie cu părintele colegului de
clasă al plodului meu, care îşi parchează maşina cât trei şifoniere în faţa
porţilor şcolii cu naturaleţea bovinelor ce opresc bolizii pe avarii pentru a-şi
cumpăra ţigări. Vreau să găsesc exemple vii bune de urmat, pe care să le dau
copilului, nu vreau să găsesc scuze penibile la întrebarea “Tati, tu de ce nu
te duci la vot?” Aş vrea să-i pot spune de ce preşedintele ales pe Facebook
face o vizită de 15 zile în Cipru şi nenumărate la Miami, dar nu se duce o zi
la Paris să-şi facă selfie cu alegătorii care formau coadă anul trecut la
secţiile de votare şi să reprezinte România la, probabil, cel mai important
moment de imagine al anului.
Vreau să simt emoţia tribunelor de la finala Cupei României,
când dinamoviştii s-au strâns mai mulţi doar pentru că a murit Ekeng. Vreau suporteri
ca ăia de la ASU Politehnica Timişoara, nu să umplem Arena Naţională când
Steaua joacă în Champions League. Vreau statornicie în susţinere. Nu vreau să
ţin cu echipa la care joacă Torje, ăla care cânta acu’ câţiva ani “Steaua e
numai una” şi care acu’ vrea să fiu eu 13. Vreau ca FRF să nu mai folosească
sintagma “echipa noastră naţională”.
Vreau să fac măcar un pas şi să nu dau cu nasul de tricoul
galben vândut de supermarketuri, toate, absolut toate, cu capital străin. Pentru
că nu vreau să mă înveţe nimeni ce e patriotismul, în niciun caz comercianţii
de bere şi vânzătorii de chiloţi. Şi dacă tot vrei să-mi vinzi chiloţi galbeni,
măcar vopseşte-i cu maro în spate, ca să ne prezentăm cu o ţinută
reprezentativă la marele bal ce începe astăzi. E fotbal, nu patriotism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu