Ştii cum e când
vrei să vorbeşti despre ceva şi în acelaşi timp cel mai important lucru în
viziunea ta este să-ţi ţii gura. Fix la fel e şi atunci când te podidesc
lacrimile la un final de film, un film prost, cu scene siropoase, al cărui sfârşit
îl cunoşteai încă din primele 20 de minute de peliculă, dar din motive parcă
necunoscute ai continuat să-l urmăreşti cu atenţie. Sau ceea ce urmează să faci
într-o zi banală, normală, în care te-ai sculat cu greu dimineaţa din pat, ai
uns două felii de pâine cu unt, ai plecat la slujbă, te-ai întors, pentru că întotdeauna,
fără abatere, omul are de unde să se întoarcă, ai mâncat resturile ce le-ai
găsit prin frigider, ai văzut filmul descris în răndurile de mai sus, şi cu
toate astea pari mereu surprins de viaţa
pe care o duci. Ori indignarea care ţi se citeşte pe chip de fiecare dată când
ai vrea să înjuri, să ţipi, să te revolţi, să te lupţi pentru viaţa care crezi
că îţi este luată zi de zi şi la care pretinzi că ai dreptul doar pentru că numai
alţii au dreptul să te mintă, dar taci. Sau planurile de început de an în care
îţi propui să vezi mai mult, să simţi mai mult, mai mult decât într-o melodie
uşoară difuzată până la limita răbdării, să nu treci pe stradă fără să observi
altceva decât bucăţile de hârtie cu „Atenţie, cad ţurţuri!”, să ai ochi pentru
tot şi pentru toate ce ar putea să-ţi încapă în cap, dar pe care le faci repede
uitate, fără a şti motivul.
Până într-o zi în
care una dintre discuţiile pe care ai fi vrut să le ai, emoţiile tâmpe ale unui
film cu final previzibil, rutina surprinzătoare a vieţii cotidiene, nemuţumirea
faţă de tot ce nu depinde de tine şi visurile la o altă viaţă, neîmplinite de fiecare dată, îţi vor produce o scânteie
printre „oştile minţii” regrupate între timp. Scânteie care să te facă să-ţi
doreşti şi să cauţi o altă viaţă, pe
care să o observi într-un balon de săpun făcut de copilul care locuieşte vizavi
de apartamentul tău şi pe care nu l-ai văzut până atunci, într-un miros dulce
de parfum ieftin în care să descoperi frumuseţea trecutului orientului, în
gustul retrăirii copilăriei a unor covrigi de ţară, făcuţi simplu din apă, sare
şi făină, sau în mirosul pielii încinse de soare, la scurt timp după ce ai
ieşit din Marea Neagră. Aceste noţiuni însă, străine şi revoltătoare pentru
mintea umană, mult prea grăbită să trăiască decât să trăiască, te vor face să cauţi
adevăratele motive ale simţirii monstruoase care te încearcă odată cu marea
revelaţie a vieţii tale.
De aici, cursa pare
de neoprit, tu pari de neoprit, tot tabloul e desprins dintr-un film, bun de
data asta, cu Jean Gabin în tinereţe. Şi totul aleargă - peisaje de o incrediblă
frumuseţe găsită într-o stepă, imagini simbol ale naturii urbane, frământări
ascunse ale sufletului şi gândului, prietenii uitate şi aduse aminte de un ţoi
cu rachiu, lacrimi sărate căzute într-un castron cu ciorbă, cărţi citite şi
răscitite pe nerăsuflate, sentimente materne crezute pierdute, viziuni asupra
unui viitor trecut; toate aruncate de om la coşul de gunoi al vieţii. Nimic nu ar mai trebui să existe
din ceea credeai că ar fi trebuit să trăieşti, totul ar fi trebuit să fie nou,
dar sentimentul neputinţei atingerii unei alte vieţi te ţine totuşi ancorat în
trecut cu amintiri dureroase. Dar cursa continuă, pentru că ţelul vieţii tale este acela să găseşti calea
de acces către o nouă viaţă, iar toate acele mici frumuseţi enumerate în
rândurile de mai sus trebuie neîndoios explicate minţii tale încăpăţânate să
accepte daruri neaşteptate.
Şi toate aceste
nimicuri semnificative din noua ta viaţă, vor fi legate într-o ediţie de
colecţie de lux, un volum frumos cu copertă din piele fină verde închis, cu
semn din mătase roşie şi miros de cerneală tipografică, intitulat „Propria mea viaţă”, pe care într-un final descoperi
că n-o vrei nici pierdută şi nici înlocuită, pentru că este aceeaşi. Filmul se termină însă brusc, cu un
final atât de previzibil încât ţi se pare incredibil că eşti surprins. Şi din
ochi îţi curg lacrimi sărate, dar asta nu te mai surprinde pentru că acum ştii că „Viaţa cea nouă” te face să simţi
că trăieşti.
Aceasta nu este o recenzie, dar Orhan Pamuk este
un scriitor din noua şi totodată vechea mea viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu