Inţelepciunea unui grec, preluată de latini, ne-a învăţat să
vorbim morţii doar de bine - De mortuis nihil nisi bene. Credinţa creştină ne-a
îndrumat mai apoi către pioşenie în faţa morţii. Dacă nu plângi, măcar taci
atât timp cât te afli în apropierea decedatului. Sunt momentele de linişte
acordate memoriei celui trecut nu se ştie unde, trecut dincolo.
De la o vreme însă poporul nostru are nişte apucături bizare
– aplauze pentru un mort. Că e vorba de un artist, poet, sportiv, orice, mortul
trebuie aplaudat. De ce? De ce aplaudăm morţii? Aplaudăm moartea? Aplaudăm
faptul că omul s-a prăpădit? Dacă te bucuri de moartea aluia, ce mai cauţi la
înhumare? Nu, nu e asta sigur. Dacă ar fi fost aşa, am fi cumpărat petarde,
fumigene, am fi dat drumul la manele la maxim.
Sau poate vrem să-l conducem pe defunct pe ultimul drum ca
pe un actor la ieşirea din scenă? Asta ar fi uşor “plauzibilă”, dar mi-e greu
să cred că poporul român este atât de subtil în gesturi şi gândire. Cred că
este vorba de o împământenire (pură coincidenţă de limbaj) a unui gest
incalificabil pentru creştini şi grotesc
pentru buna creştere şi durerea apropiaţilor mortului.
La meciul România- Spania, un întreg stadion, a dat dovadă
de civilizaţie maximă în opinia unora, aplaudându-l pe marele dispărut Johan
Cruyff. Asta după ce în timpul momentului de reculegere, un civilizat îl căuta
pe Cristi. La Cluj, bă, leagănul civilizaţiei! Dacă era în Miticie mai ziceam.
Tot legat de înhumare, am inventat un alt obicei barbar –
tapetarea geamurilor maşinilor cu pozele celor dispăruţi. Sub care scrise cu
lacrimi sunt cuvintele prin care ne arătăm nemurirea “Nu te vom uita niciodată”.
Ba da, îl vei uita, pentru că eşti om, aşa cum este foarte posibil ca şi tu să
fii uitat mai devreme din cauza vizibilităţii reduse a traficului, pentru că ai
geamul maşinii acoperit cu posterul amintit.
Într-un cimitir am mai văzut odată un banner cât la o
galerie de fotbal, cu chipul unui mort şi cu acelaşi mesaj. Se putea vedea omul
şi admiraţia de care încă se bucura de la un kilometru depărtare. Nimic despre
obiceiurile barbare văzute la televizor, cu ţigani făcând grătare în cimitire –
Să mănâncă şi morţii că e şi ei oameni.
Sunt multe gesturi pe care le facem într-o viaţă, dar atunci
când plângem cu urlete, când aplaudăm frenetic vrem să fim auziţi de cei
dispăruţi sau de semenii noştri încă în viaţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu