Şacalii ierbivori – poveşti aeroportuare 1


Nu, ce, de multe ori, ceea ce crezi e fix ceea ce vezi. Dar nu întotdeauna. „Bă, să vezi ce mi s-a întâmplat. La Brancoveanu la mine, lângă un supermarket de cartier din ăsta, vine în fiecare zi o ţigancă cu un copil destul de mare într-un cărucior cu rotile. Copilul e handicapat, are un handicap grav, o parlizie cruntă. De fiecare dată când o vedeam o înjuram în gând că speculează nenorocirea copilului, că practic îl pune la muncă să aibă ea cu barosanul ei ce să bea şi să fumeze. Şi ăluia îi curge scuipatu din gură, vai de viaţa lui. Bă, şi într-o zi, nu ştiu cum dracu, era asta, ţiganca, mai într-o parte, adică nu stătea în drum unde stă de obicei să cerşească, să o vadă tot poporul chinez care trece prin zonă. Mi s-a părut de la depărtare că se apropiase prea mult de copilul handicapat şi am devenit curios. M-am dat mai într-o parte să văd mai bine. Băi, baiatule, dacă nu îşi pupa ţiganca copilul ăla cu foc şi-l dezmierda, şi-l mângâia de ziceai că nu există pe lume copil mai frumos şi mai deştept. De atunci e singura persoană căreia îi dau bani. Zilnic”.

Nu ştiu de ce povestea amicului meu mi-a venit în minte după o oră şi ceva petrecută azi noapte pe aeoroportul Otopeni. Buluc de oameni. Şi e ciudat când pe tot drumul de acasă până la aeroport întâlneşti doar vreo 50 de maşini, iar la Sosiri sunt poate 1000 de oameni. Nu găseşti loc de parcare din ăla scump de 6 lei ora. Mă strecor printr sutele de maşini, cozile la tonomatele şi ghişeele de plată pentru parcare, într-un final, ca şi cum ar fi fost o zi obişnuită de lucru, la miezul zilei şi nu creierii nopţii, ajung la terminalul Sosiri de unde trebuia să ridic două bucăţi persoane enervante pentru vacanţa lor feeensi la Cinchetere şi pe toată coasta lor cu sate italienşti înghesuite pe ţărmuri de Mare Meditereană, apă de cele mai multe ori verde, fără plaje şi cu mâncăruri din alea de săraci, toate vieţăţile mării prăjite.

Mă rog, zborul avea întârziere faţă de ora anunţată deja, ca fiind mai târzie cu o oră şi jumătate decât târzia oră 23.25. Pe la 1 şi ceva, încă nimic. Ies să mă plimb pe afară, scot telefonul, dar toată atracţia facebook-ului n-are cum să rivalizeze cu spectacolul oferiit de şacalii taximetrişti cu 3,5 lei pe kilometru. Întâmplător mă poziţionez lângă ei. „Bună seara, o maşină?”, este o replică de agăţat mai proastă decât aia din tramvai, când vezi o bunăciune şi nu ştii cum să o apuci fără să te frigi la deşte şi începi cu „Sărumânaaa”, cu accent de Napoli, colţ cu Rahova. Are vreo 40 de ani, relativ îngrijit, probabil posesor al unui apartament prin Colentina, o doamnă care zace în trening adidas cu ochii în televizor la serialul turcesc de la Kanal D şi al unui caniş alb care îi roade adidaşii cumpăraţi de la băieţi de pe OLX. Animaul l-a luat de dragul celui care păzeşte televizorul pentru că „uite ce drăguţ e, ce botişor scump are”. „O ardeam pe fraeră, să moară mama, dar nu s-a înţepat”, îi zice lu’ coleguţu, posesor, ca şi el de Logan bibilit cu cârpa şi cu 5 brăduţi mirositori la oglinda retrovizoare. „Taxi? Mister, taxi?”. E viaţa lui, a apărut un asiatic, aştia au bani mulţi, nu se uită la trei lei cinzeci pe kilometru. Nasol, şaolinul are bus care aşteaptă toată delegaţia cu ochii mici.

Na că trage şi la coleguţu, şi el dă tot la mămăligă, dar are pretenţia să prindă somnul ălă din Operaţiunea Monstru. Un tânăr provincial cu o geantă Capris (cei mai tineri dintre cei care citesc aceste rânduri nu vor înţelege nimic, aşadar, Capris era o geantă tip sport pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, dacă nici ăsta nu ştiţi cine a fost îl gugăliţi singuri) plină până la refuz iese din aerorpot şi se duce chitit la coleguţ să-l întrebe cum ajunge la autogara care poate să-l ducă la Braşov. „Băi nebunule, tu întrebi rechinii dacă le place sângele?”, îmi vine să-l întreb dar mă gândesc că până la urmă şi antilopa dacă ar fi salvată de fiecare dată de către o forţă divină, specia leului ar fi dispărut demult. Aşa că mă concentrez, ca la Discovery: „Păi, frăţioru’, tu de când nu mai eşti prin ţară? Crezi că la ora asta, ia uite, e unu juma aproape (îşi priveşte ceasul cât o cutie de conserve de la Kaufland, îi abureşte cadranul ducându-l la gură şi îl şterge apoi pe burta în care în weekend intră cam 15 mici după fotbal cu băieţii), tu crezi că mai găseşti autobuz din aeroport la ora asta care să te ducă la autogară? Pfff. Eu pot să te duc dacă vrei, face... Cam cât să facă Sandule până la autogară în Militari? Fro 20 dă euro? Da, cam aşa să zic şi eu”. Tânărul care intrase în transă precum Mowgli când îl vărjea şarpele ăla cu ochii mişcători în cerc, are o mică zvâcnire şi zice că se mai interesează. Se duce mai departe de şacali cu 10 paşi. Coleguţu’ cu ecuson de transportator autorizat de la aerorport la gât îşi urmăreşte prada. Din păcate nu mai aud, devenea şi dubios să mă tot mişc aproape de ei.

Rămân însă lângă Sandu, cel mai perseverent dintre pescarii cărora nici momeala nu le stă în ac. Un cuplu trecut de prima tinereţe dă târcoale acului cu mămăliga galbenă în el. Sandu iese la atac, după o privire scurtă care îi confirmă faptul că sunt români, ridicându-şi bretelele, gest care pare să-l transforme într-un băieţel poznaş pentru câteva momente: „Sărumâna, un taxi, vă rog?”. Băi, baiatule, galant e Sandu. După alura oamenilor îmi dau seama că sunt victime în proporţie de peste 90 la sută, sunt obosiţi, se vede, mai ales după uitătura domnului, care priveşte uşor buimac prima dată, nu înţelege cine şi de ce i se adresează soţiei. Doamna este şi ea uşor luată prin surprindere de amabilitatea lui Sandu şi dă să spună: „Bună seara, noi vrem să mergem până în Drumul Taberei...” Îi numesc domn şi doamnă pentru că asta este ceea ce mi-a lăsat în minte imaginea lor, doi profesori poate, el de geografie, ea de limba franceză, la singurul liceu din cartierul mai răsărit al Sloboziei. După ce treci de semafor, prima stradă la dreapta. Acolo s-au cunoscut în urmă cu 36 de ani, acolo au predat, acolo au trăit, până acum trei luni când el a luat decizia să scoată de la bancă ce credea că economiseşte, nici el nu ştia pentru ce anume, şi a cumpărat o excursie de cinci zile la Paris, oraşul pe care ea îl îndrăgea atât de tare. Apoi a stat cu sufletul lal gură pentru că auzise la ştiri că o agenţei de turism din Slobozia dăduse faliment şi oamenii şi-au pierdut vacanţele. Dar era vorba de cealaltă agenţei din oraş.

Eu urlam în capul meu – „Doamnăăăăăăăăăă, uitaţi-vă pe uşa nemernicului, vă ia un milion cel puţin până acolo. Hai, Universule Cosmic dă-le un semn, fă ceva să înţeleagă că i-au încojurat şacalii, sunt oameni de treabă, cine ştie ce venit de 1600 de lei pe lună au, dau atâţia bani escrocilor ăstora?” Nimic băi baiatule, Sandu mulinează deja, firul este întins, lanseta are vârful îndoit spre luciul apei în care se oglindea o lună mare cât becul de la intrarea în discoteca din Slobozia: „Sigur, doamnă, cum să nu, mergem unde doriţi dumneavostră” şi dă să- deschidă uşa. Eu sunt un car de nervi, nu mi se pare corect aşa cum nu mi se părea corectă înfrângerea din meciul cu Bulgaria din 1991 parccă, atunci când am ratat calificarea la Euro,. Dar spre deosebire de aadolescenţă, acum nu mai invoc şi nici trag la răspundere Divinitatea. Mi se pare nedrept, m-aş lua de gât cu toată lumea, dau să zic ceva, nu mai pot, simt că-mi explodează capul. Dar mă opresc la timp, la milimetru, când îl aud pe Sandu spunându-i doamnei: „Dar să ştiţi că la noi e trei lei cincizeci kilometrul, dacă doriţi mai ieftin, puteţi să luaţi o maşină din spate de la colegi”. Şi îi arată cârdul de maşini cu tarif de până în doi lei format în partea stângă, cum ieşi prin dreapta. Îmi venea să las maşina acolo şi să mă duc cu Sandu până în Rahova să-i duc acasă pe cei doi plimbăreţi pe coclauri buruienoase italieneşti (da, ştiu, mă roade pizma) şi apoi la mine acasă. Dar mi-a fost să nu mă coste mai mult parcarea decât pe ei sejurul. (Revin în 10 minute)



Niciun comentariu:

Fă muia mai mică! Dă-te mare cu Has moro car

Văd zilnic  atâţia fătălăi şi zâne folosind cuvântul #uie încât îmi e ruşine că m-am mutat din Rahova. Măcar acolo îl auzeam de la cei ca...