Cred că era anul 2001, au trecut ceva şi
mintea nu-i atât de lungă pe cât se vrea de lată. Mă rog, pe acolo. Munceam la un
minister, trescusem de partea cealaltă a baricadei, sărisem gardul presei, pe
un alt domeniu, cu greutăţile care veneau la pachet şi cu o sută de colegi noi
cărora nu reuşeam să le ţin minte numele. Tot din cauza scurtimii minţii. Mulţi
mă acuză că aş fi nesimţit, dar nu e aşa, pe mine mă interesează omul cu care
vorbesc, sunt atent la ceea ce spune, dar pur şi simplu numele noi nu le reţin.
Se creează un vid, o forţă de nicăieri îmi suge mintea şi se desfată cu
identitatea celor pe care abia îi cunosc. Îmi aduc aminte că într-o zi, m-am
dus la un coleg, consilier de ministru, un om de toată isprava, care bea
întotdeauna cafea fiartă, musai cu caimac, împreună cu un pahar cu apă, şi îi
spun: Domnul Baciu nu credeţi că ar fi bine să... Nu am apucat să termin ideea
pentru că ochii lui negri îmi străpungeau fruntea ca un cuţit înfipt în zona plămânilor
şi nu mai puteam respira. Realizez că am făcut o gafă dar nu reuşesc să-mi dau
seama despre ce e vorba decât atunci când îl aud spunându-mi „Ciobanu mă numesc”.
Ce încrengături legate de transhumanţă s-au putut crea între cei doi neuroni
nici acum nu-mi pot da seama.
Într-o zi mă trezesc acasă cu ordin de
încorporare pe care l-am simţit ca fiind acela, ultimul, nenorocitul care mă va
obliga să iau calea cătăniei. Nu mai aveam nicio treabă cu şcoala, îmi dădusem
şi licenţa, spre deosebire de foşti colegi de facultate mult mai deştepţi decât
mine care şi-au lăsat nesusţinută lucrarea de diplomă care constituia un motiv
de amânare a milităriei. Nici măcar nu am fost atât de agil la minte să accept
propunerea unei instituţii de învăţământ care ţinea de un anume serviu de
informaţii să le urmez cursurile. E adevărat însă că nici nu ar fi dat bine să
mă recomand Cronicaru’. Cronicaru’ şi atât. Mda, asta era. Mă duc cu fratele
din dotare, care a avut ghionul de a se naşte în aceeaşi zi cu mine şi nefericirea
cauzată de serviciul militar venea astfel la pachet, la unitatea nu-ştiu-care
de pe lângă Spitalul Panduri să dăm nişte teste. Pe care tot dintr-o prostie le
facem la maximum de punctaj, ceea ce ne dă trimitere la şcoala de ofiţeri din
comuna Roşu, din apropierea Bucureştiului. Brava armată română, de fapt Jandarmeria,
avea să se aleagă peste şase luni cu doi ofiţeri de toată isprava.
Prin diverse conexiuni, pentru că la 20 şi un
pic de ani numai cu gândul la armată nu stai, am încercat să fac pe dracu-n
patru să nu mă duc la armată, adică să mă duc, dar nu să nu mă duc. Şi ajung la
un general care răspundea de tot ceea ce însemna domeniul respectiv la vremea
aia. Nu cu sacoşe şi din astea, pe prietenii, chestiunile clasice arhicunoscute,
mica corupţie de care mulţi practicanţi se leapădă în numele anumitor lupte
care dau bine la împăunarea în faţa oglinzii. Nu ştiu, habar nu am cum
procedează în ceea ce priveşte mintea că la mine aşa scurtă cum e, mă ţine din
scurt în lesa anti-ipocrizie. Şi mai bine zic pe şleau. Aşa, şi ajuns la omul respectiv,
îmi spune clar, pe faţă – n-am cum să te ajut, aţi picat la aceeaşi unitate la
care este şi fiul şefului statului major, sau ceva asemănătăor, mă rog, un preafericit,
dar din alt domeniu, şi a dat ordin că toată lumea să fie la unitate, cel puţin
până după depunerea jurământului. Şi cât e până la jurământ? E în primele zile,
nu? Întreb plin de speranţă. Nu, o lună, o lună şi jumătate, cam aşa! Nori
negri se abătură asupra soartei mele, dacă nici ditamai generalul nu mă putea
ajuta, era clar, o lună şi jumătate urma să stau la mititica, pentru că mintea
oricărui tânăr crescut în Epoca de Aur este afectată iremediabil de povestirile
din armată ale vremii – cum soldaţii stau în genunchi şi spală duşumeaua cu
periuţa de dinţi, cum ţigările Carpaţi constituie singura alinare şi sursă de
căldură din nopţile petrecute în post, cum stai ca bou şi aştepţi la nesfârşit
o zi de permisie pentru că ţi s-a acrit de bromură.
La serviciul meu lucrurile îşi urmau cursul
firesc, delegaţii peste delegaţii, deplasări în străinătate. În acelaşi timp aşteptam
să văd când îmi întrerup cartea de muncă şi mă înrolez în armată. Urma să plecăm
într-o delegaţie în străinătate, în Elveţia, pare-mi-se, moment în care îmi
vine ordinul de chemare, undeva pe la începutul lui noiembrie, când eu trebuia
să mă prezint cu valiza de lemn în faţa cazărmii din comuna Roşu. Numai că
încorporarea avea loc cu o zi înainte ca eu să mă întorc din delegaţia din
Elveţia. Ce fac? Îl sun pe generalul meu şi îi explic situaţia, ăsta zice, asta
e, te duci a doua zi, când vii în ţară, nu te dăm dezertor pentru o zi. Şi plec
în Elveţia, munţii Alpi la fel de frumoşi şi semeţi aveam să-i găsesc. În ziua
de dinaintea întoarcerii, a încorporării, de, mă trezesc cu telefon de la
fratelo: „Bă, fă pe dracu în patru, dă-te peste cap şi nu veni, că tu o iei
razna aici. Lasă că eu mă descurc, văd eu”.
- dacă ai ajuns până aici, ne mai citim data
viitoare -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu